406

Nostalgia, concept (auto)terapeutic slab utilizat. Straniu. E dovada limpede a înclinației spre metafizică (nu, nu doar pentru romantismul german). Nostalgia a reușit să scape de balastul clinic și să se reașeze într-un soi de sanctuar intim al experiențelor privilegiate. Nu e paseism și nici depresie mascată. Nostalgia e o trăsătură de fundal, o specificitate umană. Funcția ei e vindecătoare în sens spiritual, restaurativă, confortabilă.

405

când mă apropii de mintea ei, atât de clară/atât de lină, mă înfrigurez ca înăuntrul unei mari asceze. corpul mi se golește de toată gravitația și mă prefac în aer. de fapt, mi s-a dat la naștere o singurătate mare cât viața și frumusețea e că pot să fac din solitudinea asta orice. totul, toate. cred că cea mai bună alegere ar fi să-mi sacrific posibilitățile în numele unui univers mai transparent decât mine. unul prin care să se vadă lumina mai bine. ea.

404

vacanță la ocean, plictis imponderabil, intenție de verificare, deci lucrare de control cu două cerințe:

din afară spre înăuntru - exercițiul meu a fost să accept tot ce mi se întâmplă. absolut tot, fără rest, fără șovăieli, fără revoltă. tot. dinspre înăuntru spre în afară - am vrut să tac și atât. mi se părea cel mai ușor lucru, mica mea insulă ar fi înghițit lacomă toată lumina, ar fi devenit grea și s-ar fi scufundat fericită, abia atunci fericită. despre consecințe acum:

la primul exercițiu am observat după o vreme că devin translucid și levitez. nu mai era nimic al meu. doar acceptam realitatea și nimic mai mult. ea se depunea ca un sediment, apoi se răsfira și se topea, lipsită de vehemență.

la al doilea experiment am remarcat că limbajul devine fluid și fierbe, evaporându-se rapid aproape pe de-a-ntregul. rămânea în urmă doar o materie subțiată și maleabilă - poezia.

apoi m-am întors în lume și am luat zădărnicia de unde o lăsasem.

403

tot ce trăiesc e o amintire a ceva ce s-a întâmplat demult. dar, vedeți, nu mai știu ce anume. și de fiecare dată când frontierele identității se atenuază, ”cel-ce-sunt” devine ”cel-ce-am-fost”, șirul gândurilor scade într-o imagine, se face lumină și nu trebuie să-mi mai doresc nimic, nu trebuie să mai vreau nimic. e deplină. e atât de deplină liniștea încât dacă aș muri nici nu mi-aș da seama.

402

recunosc un moment în excesul de lumină al verii 

în care se dilată privirea și cu ea odată aerul până la inexistență

cerul și timpul și firele de nisip se fac o pastă în care se resorb zgomotele

apoi un miraj senin sau un picaj benign și lucrurile se pun la locul lor după ce

s-au rotit o dată în jurul propriului suflet cu tot cu rădăcini & epidermă & ascensiuni

*

într-o exegeză la odele lui Pindar am găsit o idee de felul ăsta:

-kosmosul e un arbore cu rădăcini în haos, fructele lui suntem și noi. la coacerea completă vom cădea în hăul chtonian, hrănind în continuare avântul vieții cu putrejunea noastră fermentată. nu numai noi, firește, ci toate existentele.

cuvinte

ABSIDERÁL, -Ă, absiderali, -e, adj. - 
referitor la încadrarea într-o nișă, într-o firidă, într-o absidă. particularizare, concretețe a individuării într-o expresie lipsită de ambiguitate
în același timp în care întinderea fără limite a kosmosului strivește persoana cu toate notele ei distinctive cu tot.
găsire definitivă și pierdere integrală totodată.

*
DUMINICĂIERI s.f. - orice după-amiază a oricărei zile în care vrei să faci un lucru dar nu-l faci, nu pentru că te răzgândești, ci fiindcă ai o altă idee care pare altceva, mai bun, dar care e la fel ca prima deci nu ajungi niciunde.

*

PERIFEERIE s.f.
1. o reverie minoră, marginală, cauzată de vidul unui moment singular de implozie a cogniției. 2. contemplație lipsită de solemnitate, magie secundară, feerie colaterală. 3. obiect neînsemnat și uimitor al gândirii, miracol derizoriu.

*
UMBRĂȚIȘARE s.f.
1. înfășurarea celuilalt într-o confesiune precis abisală, mângâietor opacă. 2. consolare substanțial anxioasă. 3. explicație prin recursul la semnificații prea dense, statice în mod intens.

*
POLIFONIRISM s.n.
1. suprapunerea fără diluare și confuzie a două sau mai multe vise în același somn 2. două sau mai multe reverii aflate în contratemă, având fiecare o noimă proprie.

*

noi

cum treceam noi dintr-o dimensiune într-alta prin cel mai tainic tunel din cea mai secretă dintre păduri am auzit deodată cum pe câmpul nesfârșit de alături soarele a căzut cu putere pe pământ și sfărâmat în nenumărate raze mai mici sau mai mari a intrat în adâncuri ca să poată privi cerul prin ochii lipsiți ai morților.