am visat un cerb care plângea cu lacrimi de aur m-am
apropiat să-l mângâi tare milă îmi era am pus mâna dreaptă pe capul lui iar el
mi-a prins mâna între dinți a mușcat a fugit ce coșmar diafan am rămas fără
mâna dreaptă în adâncul pădurii dar nu-mi curgea sânge venele deschise cântau
ca niște flaute mici
fărâme pentru erminia zbuciumului -
apocaliptic (adică descoperitor), îngerul transmite în
creație Logosul prin ecourile buciumului. privind cealaltă față a lumii,
mesagerul transcendenței are un minus de voință, el e doar purtătorul ecourilor
unui rost rostit singular la Începuturi. de la unitatea dintâi către
multiplicitatea vremurilor de pe urmă pe care fără (po)veste le trăim -
parusia, deja prezența - așa se aude Tăcerea plăsmuitoare de-a lungul
cuvintelor. nu-i auzim trimisului buciumul, nu pentru că avem o minte surdă, ci
pentru că sunetul, vibrația originară a Logosului nu are familiaritate, nu are
”oikeiosis” cu nimic interpretabil în game pământești. e muzica din mitul lui
Er, e coregrafia celestă din cartea lambda a Metafizicii. tensiunea indicibilă
de dinaintea creației cu icoană directă în liniștea suverană de dinainte unei
furtuni. șamd șamd
Sf. Augustin,
”Confesiuni”, cartea a Xa -
lui Augustin îi place muzica. inițial gândurile lui sunt
într-o oarecare contradicție despre subiectul ăsta. plăcerile auzului merită
condamnate, ca unele care ridică senzația deasupra rațiunii. dar la două fraze
mai încolo admite fără nicio rezervă o anume ”occulta familiaritate”, o
corespondență tainică aptă să stimuleze evlavia, ardența credinței. această
familiaritate misterioasă dintre suflet și muzică este cordialitate, adică o
lucrare a inimii [cor, cordis, cordialis]. în cartea a Xa vorbește mult despre
memorie, despre substanțialitatea sufletului uman în relație cu memoria. acum
să unim punctele: memorie-inimă-suflet-om-muzică-Dumnezeu. - afară plouă.
ghicitoare bizantină
.
- La mănăstirea Adânca din Argeș am întâlnit acum mulți ani
un călugăr tânăr care mi-a fost recomandat ca iconar cu un talent aparte. Am
vrut și eu să-i văd lucrarea, i-am zis că-s un admirator al artei icoanei și
i-am cerut să-mi arate câte ceva din meșteșugul său. Era ceva aparte,
într-adevăr.
Balaurul era
supradimensionat și ultradetaliat în comparație cu Sf. Gheorghe, care rămăsese
aproape ca o umbră gălbuie, stilizată. M-am mirat, i-am și spus câte ceva dar
mi-a zâmbit calm și atât. La icoana Sf. Macarie, leul era grozav, ridicat în
două picioare, de trei ori mai mare decât bietul Macarie. Am fost uimit de
asemenea viziune dar am tăcut. La ispitirile Sf. Antonie cel Mare nu-l mai
vedeam aproape deloc pe sfântul din pustie, era pictat miniatural în marginea
unei priveliști înspăimântătoare cu bestii fantasmagorice și alți demoni. Tot
astfel și pentru icoana Sf. Mamas, a Sf. Ignatie, a Sf. Teodor... Mă răvășa
toată erminia asta cu bestiarii înfiorătoare. ”De ce așa?” l-am întrebat, ”de
ce sunt sfinții atât de mici, de slabi, de fără apărare?” Mi-a răspuns
călugărul: ”Dar e exact invers”. –
Nici nu era
departe de bloc, mai jos pe bulevard, bătrânul pe care îl văzusem și azi
dimineață - cea mai tristă față, cei mai vii ochi. Aceeași căciulă îmbâcsită,
același pardesiu slinos, l-am recunoscut imediat. Zăcea întins pe trotuar, pe
lângă gardul de sârmă verde. Poate căzuse, dar nu părea. Poate adormise, dar nu
credeam. Murise și asta era, murise cu o bucată de pâine în mâna stângă. ”A
expirat boschetaru'”, am auzit din spate un hăhăit. Am întors capul cu nervi cu
tot, cretinul era prea departe ca să-l ajungă scuipatul. Mi-am descleștat pumnii
în chiar secunda aceea - niște vrăbii ciuguleau din pâinea bătrânului. Iar
el parcă zâmbea, hrănindu-le cu mână înnegrită.
gesturi mici, acte, rictusuri repetate mecanic, ticuri,
deprinderi compulsive. în spectru larg: de la felul în care mâncăm sau stăm pe
scaun până la modul în care ne desfășurăm zilele sau ne urmărim cariera etc.
marcați de tehnică, devenim mașini. pentru orice lucru există rețete, planuri,
suite de operații, programe, expuneri metodice.
primul efect al
stării de fapt este slăbirea unei capacități esențiale: conștientizarea,
luciditatea, starea de claritate.
deautomatizarea
devine o posibilitate dezirabilă. dar cum? prin devianță? prin ”a fi paralel
cu”? e nevoie de o ”normă secundară”, de un factor de trezire, de un
”subînțeles” al realității, de o alienare a alienării.
această
”ostranenie” e un proces de defamiliarizare, o insomnie filosofică, un efect de
distanțare. ....etc...șamd....
În subtonul
poeziei regăsesc deseori un tip de îndoială metodică. E alura dubitativă,
mizanscenă a dezorientării, pentru care numai poeții sunt înzestrați. Știm deja
din vremuri paradisiace că e mai folositoare punerea întrebării (corecte) decât
”deținerea” răspunsului, întotdeauna coruptibil. Dar înainte de a ne afla în
treaba (i.e. în situația) din afara noastră, adică anterior în-trebării, avem
conștiința îndoielii ca unic propulsor. Nu insist asupra deosebirilor dintre
îndoială și necunoaștere în cazul ăsta.
Pentru că e
week-end și îmi permit să gândesc în divagații, altă distincție mi-a atras
atenția acum: nostalgia reparativă & nostalgia reflexivă. Prima pune accent
pe ”nostos”, a doua subliniază ”algia”. Nostos este acea întoarcere acasă, unde
”acasă” merită majusculă, dar nu știm precis când să distribuim majuscula. Am
avea nevoie de o viziune trans-istorică pentru asta. Deci tot la poeți apelăm,
dar nu cred că la cei de acum. Nostalgia reparativă e, să presupunem, senzația
de înrădăcinare continuă în solul unui adevăr nestrămutat. În cealaltă parte,
nostalgia refexivă e durerea surdă din subsolul oaselor în vremea ploilor
istoricității. E reumatismul metafizic al ingratitudinii de a fi în lume. În
fine, fără emfază, e a-ți căuta locul în această lume.
Regretul de a nu
fi găsit acest loc nu trebuie confundat cu nostalgia. Ori tocmai asta se
întâmplă. Cu nostalgia reflexivă parcă am fi în prag, ar fi ca și cum am
cunoaște limita lumii ăsteia dar în abruptul capului n-am vrea să renunțăm la
ea.
etc șamd