31/03/2019

e.f.f. (2) -fragmentar-


[...]
Disting între însingurare și solitudine așa cum deosebesc singularitatea de izolare. Ceea ce este singular se arată a fi astfel în mijlocul unei mulțimi. Relația singularului cu restul are marca privilegiului – e o relație de diferențiere netă. Starea de izolare cere o altfel de percepție. Izolarea e demarcarea prin excludere – exilul, marginalizarea, ostracizarea: tot atâtea situații în care ”aparte” înseamnă ”departe”. Solitudinea e sediul disperărilor, al confuziei și al suferinței. Dar însingurarea promite altceva. Desigur că, în primul rând, însingurarea e episodică. E delimitată de intensitatea conexiunii cu un sine lăsat în rezervă. Avem în solitudine de a face cu punerea față în față cu lumea. În însingurare, însă, confruntarea e cu sinele, cu posibilitatea noastră de a fi. Nu e despre cum suntem, ci despre cine suntem.
În octombrie 1913, Wittgenstein se mută în Norvegia, la Skjolden, dorind să scape de cleștele academic ce-l strângea la Cambridge ca într-o menghină. Era perioada imediat următoare morții tatălui său. Însingurarea la care a aspirat în fiordul de la Skjolden i-a permis un plonjon decisiv în cercetările de logică ce au culminat mai târziu cu scrierea Tractatus-ului. În primăvara lui 1914, Wittgenstein și-a construit o cabană în munte, aproape de Skjolden, unde a stat până în luna iunie, același an. Era în ajunul Primului Război. Își dorea să plece pe front, ceea ce a și făcut, înrolându-se la începutul lui august 1914.
H.D.Thoreau – în iulie 1845, hotărât să experimenteze filosofia simplității, alege să locuiască însingurat într-o cabană pe malul lacului Walden, în Massachusetts. A stat acolo doi ani, două luni și două zile. În jurnalul lui de însingurare – ”Walden” – găsim însemnări dintre cele mai diverse: cum și ce mânca, elemente de disciplină, igienă, ce și cum citea etc.
La ambii (Wittgenstein & Thoreau) dar și în nenumărate alte exemple, însingurarea voită a însemnat surprinderea unei viziuni. Apoi încrecarea de circumscriere a viziunii printr-o gândire ordonată, exprimată în cuvinte atent cumpănite. Poate că pe un fond anxiogen, trăirea însingurării a simbolizat o recuperare de sine în urmărirea unei viziuni care se cerea clarificată.
Dar întocmai despre asta e însingurarea: despre limpezirea unui gând anume. E o stare de întoarcere, de reculegere, de reformulare, de (re)găsire. Un sentiment rar, unic, un sentiment de exclusivitate în care investigăm rădăcinile viziunii care ne fundamentează existența. Apariția în lume și dispariția din ea sunt limite ale unei neliniștitoare fluctuații. Emoția însingurării devine instrumentală pentru sublim. Într-o expresie alchimică – însingurarea este sublimarea spiritului. Ceea ce este în noi zum tode se convertește în elan vital.
Cum pot fi descrise în modul cel mai simplu acele dilatări temporale desfășurate de vastitatea existenței? Când descoperim fără replică unidimensionalitatea cosmosului: însingurări. Nu cred că e vorba de o simplă predispoziție, nu pare să existe nimic umoral în dorința de însingurare. Pentru că însingurarea nu ne transmite ceva despre cum ne simțim. Putem spune asta despre solitudine, ca stare cronicizată legată de psihologia noastră. Însingurarea, totuși, e altceva. Ea ne developează tranzitoriu o imagine despre noi în liniile mari și reale a ceea ce, întemeiat, suntem.
[...]

23/03/2019

resturi (62)



[...]
La Seminarul din Tübingen, Schelling a fost coleg de cameră cu Hegel. Ambii tineri studioși într-ale teologiei și-au găsit mai târziu câte un parcurs propriu în filosofie. Nu numai camera și-au împărțit-o, ci nenumărate conversații, dispute, idealuri, împăcări și neliniști. Totuși, ce diferență, mai târziu, între cei doi. Excesivul verbiaj hegelian face obositoare apropierea de textele sale exact în aceeași măsură în care modularea poetică a lui Schelling îi consumă acestuia din rigurozitate. Luați separat, pentru fiecare dintre ei găsim admirație, fără îndoială. Însă ceva se întâmplă de îndată ce-i punem alături: le lipsește ceva, un anume ceva, și nu e doar cazul lor. Să explorăm.
Teza mea este că amalgamul vieții interioare determină decisiv amploarea ordonată a gândului filosofic. Admit asta ca fiind ceva mai mult decât o simplă posibilitate și în același timp nu mă las așa de ușor convins de disjungerea straturilor – între logos și thymos există o unitate de fond. Cu alte cuvinte, se pot trage din obscuritate înspre evidență câteva emoții fundamentale ale filosofiei.
În cele mai multe cazuri, stările vieții interioare sunt comunicabile, chiar dacă dificil de înțeles de către cei cărora le transmitem. Se întâmplă rar ca ceea ce trăim să se împiedice de lipsa termenilor celor mai potriviți. Dar cu atât mai importante devin aceste momente, tocmai prin rostul enigmatic al prezenței lor. La o privire mai îngrijită, sunt ușor de observat și de expus emoțiile-standard, captive rutinei, șablonizate în primul rând de limbaj. Pe dedesubtul acestei mecanici stereotipe, o mulțime de agregări și de inconsecvențe își fac loc, acoperind cu un strat gros de confuzie posibilitatea punerii în ordine a reflecției genuine.
Secvența instabilitate-dispoziție pare să fie desfășurată pe cel mai scurt interval posibil. Se asociază din reflex emotivitatea unei virtuale descompuneri, unei inconstanțe. Ca și cum ar fi întotdeauna vorba despre dezechilibrare, despre abnorm. Dar, desigur, acesta nu e decât cazul depășirii limitei, al absenței moderației. În același mod se pun în relație automată dispoziția (gruparea, ordonarea i.e.) și raționalitatea. E întotdeauna ușor să exemplificăm prin extreme și prin asta să credem că soluția e satisfăcătoare.
Însă nu trebuie să pierdem din vedere că nuanțele pot, de fapt, simplifica foarte elegant chestiunea.
Să presupunem că sufletul prinde contururi în timp, că influența temporalității e definitorie pentru parcursul sufletului individual în acest cosmos. Dar este spiritul cel care absoarbe, prin tensiunea actului înțelegerii, puterea desfășurată a vieții nostre interioare. Sufletul pare să funcționeze prin distanțări și apropieri succesive și, uneori, suprapuse. Discutabil dacă momentul prezentului este și sediul sufletului, dar, în orice caz, acest ”acum” e mereu alimentat de memorie. Un trecut îndepărtat e vizitat prin nostalgie, unul apropiat doar prin simpla scrutare. De multe ori se întâmplă ca un trecut situat la marginea memoriei disponibile să apară în orizont singular: e asemenea unei colecții de evenimente ancestrale care ne formulează, în ultimă instanță, ca ființe în acest existență. Nostalgia face atunci pereche cu mirarea - un mod al surprizei care, mai blând, se preocupă tenace de drumul către identitatea noastră.
[...]

22/03/2019

intro


Fugi fără a te simţi în derivă, pentru că fuga ta e în direcţia celor care sunt veşnic nemişcaţi. Dormi fără a fi obosit, somnul tău e adânc pentru că este în adânc. Taci când ai atât de mult de spus, dar tăcerea ta nu aparţine muţeniei, nu-i o tăcere solitară. E o tăcere pe care pietrele o au, câştigate de semne ale nefiinţei. Sau e o tăcere ca a stelelor care tremură de-un frig cuminte noaptea în lac. Visezi că eşti real, dar ăsta e doar un vis, doar un vis, doar un vis. Asculţi liniştea şi o înţelegi. Printre străzi cresc peşteri în care urşi masivi şi bătrâni  înoată în mierea grea a zilelor. Vrei să fii singur în mijlocul tuturor alor tăi. Atât ţi-a mai rămas, atât mai vrei: din vreme în vreme să cobori de pe munte. Te opreşti fără să stai pe loc, doar stai într-un loc. Îţi povesteşti viaţa fără să o părăseşti.

intro


Am cunoscut un om care destăinuia lumea spunând povești la un colț de stradă, undeva într-un oraș obscur de provincie. Rostea cuvintele rar, cu o grjă atât de specială încât îl credeai, de l-ai fi auzit, cu ultima fibră de viață din tine. L-am ascultat câteva zile, cât am stat lângă el n-am mâncat și n-am băut. Timpul se melifica, aerul se cobora mai cald, era ca și cum o somnolență vagă ar fi desenat încontinuu linii prin ceață. Ai văzut și tu cândva acele raze de soare care se lipesc de efemerele pânze de păianjen petrecute prin iarbă. Așa îi fugeau cuvintele acestui preot fără mantie. Era un flamin singuratic așezat pe un tron modest făcut din trei bolovani puși unul peste altul. Poveștile lui semănau, aveau același chip. Nu pentru că vorbeau din aceeași gură ci fiindcă se țineau libere de rosturi prea concrete, prea fățișe, prea brutale. Vorbea alene pentru că-și căuta cuvintele îndelung. În opt zile nu și-a putut termina legenda începută cu mult înaintea venirii mele acolo.

intro


Am ascultat câteva poeme despre introspecția inversă: ca atunci când privești în lume ca în tine însuți și vezi acolo un loc al viscerelor, sângelui, limfei atotputernice. Un misticism de care n-aveam habar, o taină a întruchipării cerebrale, spastice, ridate, a chinului sever. Nu credeam că mă pot uita la lume ca la o radiografie, nu i-am văzut niciodată scheletul, structura, oasele. La timpuri inegale îi mai auzeam sângele gâlgâind prin subterane, pe unde morții se liniștesc, culcați pe singurătate.
Îmi place să enumăr, treaba asta îmi dă siguranța că am de unde alege. Dar dacă succesiunea e mereu a sinonimelor? În cazul ăsta, alegerile mele sunt compromise de echivalența urmărilor. Un individ mi-a spus câteva adevăruri. Printre ele: ”adevărurile, dacă-s mai multe, sunt la fel”. 

intro


Fiecare liniște vorbește despre ea însăși într-un foarte lung solilocviu, numărând cu răbdare clipele care trec, inutile, de la un cuvânt la altul. Dar niciuna nu recunoaște forța acestei rătăciri sublime: căci de la un cuvânt la altul e un labirint de aburi, de adieri, de drumuri nedesenate pe vreo hartă (fie ea imaginată, intuită în răsfirare, palpată cu timiditatea ignoranței). Îi căutam nodurile rămase în gât, în cerul gurii, prelinse pe mâini ca o transpirație colorată în misterul fumului.
Probabil că tot jocul acesta atent devenea mai serios decât mă așteptam pentru că nu-i mai recunoșteam sincopele. Totul era firesc, totul era nou, totul era ca la început. Nimic nu se mișca încă, nimic nu se legăna ca întotdeauna, nimic nu percepea acalmia din vene ca pe o furie încă nedescoperită.

fracturi


cale-ntoarsă.
ușa întredeschisă. niciodată invitație largă. masa bună mi-o vor da câmpurile, îmbăierea - oceanele.
am dormit destul prin scări de bloc. pământul oamenilor e tare ca fierul. dar știu un loc unde rădăcinile miros a viață și ușile nu se închid.
rugăciunea mea a fost o împiedicare.
fără să știu vreun cuvânt bun, am căzut în genunchi. zeul
lăsase în iarbă o idee a zborului.
ramurile subțiri și mici se întretăiau în văzduh ca
scâncetul
în multe tonuri al unui copil abandonat.
și cât de diafană poate fi tristețea pe măsură ce cobori în timp. lumina de odinioară nu se fosilizează. crusta ei e moale, mai subțire decât aerul.
capilarele subterane ale plopilor își schimbă forma.
nu mâinile, ci mintea modelează cursul. mintea și pământul (când își împart același rol).
pe stradă ca în pădure.
nu văd nicio contradicție.

particule


- din când în când
mai spălăm cerul în șapte ape de la șapte izvoare
și-l punem la uscat sub soarele soarelui.
+când ne învelim cu el să miroasă a curat+
- după aceea orbim
și nu mai știm unde să ne întoarcem.
uităm, ne amintim, uităm din nou..
- invers
e la fel de bine.
(vom pune deci împrejurul nostru mantia crepusculului
și vom aluneca în Ape
în trup ca în drakkarul lui Odhin)
- uniunea contrariilor face din Sine
o mare luminoasă de
liniște.
- adevărul
ca o notă de subsol.
- când ne va plictisi și veacul acesta, la vama dintre o vreme și alta, vom da caii pe biciclete și luncile pe o periferie a unui mare oraș..
- primul poem e și ultimul. semnat indescifrabil, nu din smerenie, ci din ignoranță socotită îndelung. trecute prin toate necuvintele, pulsațiile oceanului au găsit hainele potrivite: norii. efemeritatea fructelor pământului văzută prin adevărul irațional al rădăcinilor.
.
să mă dezvăț. adică să mă sălbăticesc, așa se arată buna creștere.
- ”dacă nu i s-ar spune <frică>,
i-aș zice <încântare>”
- trecutul ca o mare absență. ștergerea memoriei, amnezia, accidentul destinat. alte și alte cortine coborând, urcându-se. sensul e acolo, ascuns bine, ca o umbră între mal și apă. se dizolvă doar identitatea, eu rămân. ”ce am” se zdrobește de ”ce fac”. ”cine sunt” tace.
- cheamă înapoi lucrurile care nu mai există, oamenii care au devenit una cu peisajul, întâmplările patinate cu ecou.
se numește ”lucrare a memoriei” acest blestem suav. o necromanție domoală.
pierde-te, pierde-te. rostul e de-a gata sau e gata deja. de acum toate nu mai au decât a rămâne. intervine suspensia gândului: mic crepuscul de proporții cosmice în porții comice - îmi rîd în oglindă văzând întunericul.
- Ӕntr-o zi cu soare
vom merge să mirosim
pământul. va fi
primul pas spre
un mare departe.”
- despre cum în aprilie pământul miroase a viață, despre cum soarele ăsta tânăr transformă frica în posibilitate și despre multe, multe gânduri care colapsează bucuroase ca să facă loc altora
încă mai pline.
- am început să percep albastrul. e o culoare pe care mi-am refuzat-o 30 de ani. sunt atent acum la orice nuanță, la fiecare vibrație a ei. e banal ce spun pentru multe urechi. dar vreau să vorbesc minților, nu urechilor. în rest, merg mai lent, mai cu 3 pași în spate, numai ca să-mi pot face oamenii transparenți, să văd prin ei până departe. îmi spun (aparte când plouă): scufundă-te, M., scufundă-te. rostul e de-o parte, în cealaltă parte. apoi adorm și înțeleg întunericul așa cum înțeleg un prieten vechi. cu puține cuvinte și subțiri.