afluențe 03

Am ajuns la concluzia asta de om îmbătrânit - că e imposibil să-mi înțeleg libertatea dacă nu asum poziția de marginal.

Trebuie să descopăr singur civilizația, deja mă iau drept sălbatic. Atâta timp cât ”civilizația”, vorba lui Thoreau, nu face altceva decât să optimizeze locuințele uitând să-i îmbunătățească și pe locatari, e datorie să pun între ghilimele starea de fapt.

Îi admir pe marginali - familiarizați cu limita, își descarcă poverile în periferia temporară. Apoi, liberi, ei nu așteaptă. Pentru că știu toți unde e centrul, au un unic traseu, deci au un rost fără rest.

Mai întâi societatea vânătorilor. Nomazi desăvârșiți, poate fără frică, siguri pe aptitudini și deprinderi. Apoi comunitățile pastorale, transhumante, când animalele vin aproape, domesticite, îmblânzite. Fricile apar, se naște defensiva. Păstorii erau una cu turma, înghețau în fața prădătorilor. După care apariția agricultorilor, soi nou de ființe - legate de pământ, de vreme, de muncă. Oameni micșorați cu spaime mari, simțuri ascuțite și religii ample, elaborate, pe măsura temerii. La scurtă vreme - comercianții: bresle, schimburi, babilonie și război. Vechile instincte vânătorești reactivate vag, distorsionat, pervers. Idealul e acum bătut în monedă, sleit de puteri, epuizat, zeu muribund. Impulsul pastoral al visării e transferat în linii de profunzime către artă, literatură, platonism. În fine, noi, oamenii internetului, biți, fișiere, simulacre. Cu noi se sfârșesc instinctele, cu noi se acumulează toate anxietățile. Deșertăm în cloud-uri neputința, nu luăm nimic înapoi. Poate doar fantomele zeilor să ne bântuie nițel dezamăgirea. Dar ne trece(m) repede.

Nu e greu de observat că cei mai mulți termeni filosofici au avut inițial o semnificație cât se poate de practică, se refereau la lucruri sau le desemnau.

Altcumva stau lucrurile cu cuvintele din poezie, cred. Par să vină din reacția față de lucruri, nu de la lucrurile însele.

Să presupunem, de exemplu, că există doi poli ai seninătății: liniștea inimii ca marcă a bucuriei ingenue și învolburarea aceluiași organ mistic în cazul melancoliei (apogeul calm al tristeții). În cazul ăsta, filosofia poate fi cel mult fenomenologie (un fel de ariditate interesată de pajiști înverzite). Dar poezia poate mai mult. Mult mai mult. Substratul poetic al înțelegerii e ”khôra”, ”pântecul devenirii”, un ”ceva anume” care dă existență și spațiu temeliilor lumii în mine.

uite-ne cum

alergăm să prindem din urmă viața

uităm cum

ea ne împinge din umbră spre asta

absența e o imposibilitate. -

ce straniu că o experiență decisivă sfârșește într-o banalitate.

dar ce rămâne e un pumn de cenușă în care

se mai ascunde un bob de tăciune

încă aprins.

Iertarea e, probabil, cel mai terapeutic angajament pe care o persoană îl poate face. Dar definiția ei e o chestiune dintre cele mai dificile. Mai întâi ar fi înțelegerea (greșelii cu care am fost ofensați), apoi neacceptarea comportamentului care a generat ofensa. Iertăm înțelegând, deci iertarea nu e o simplă emoție ori o efuziune de afectivitate. Iertarea o face fiecare pentru el, în primul rând, ca să se poate mișca liber înainte, să nu fie ținut în loc de ranchiună, de resentiment, de răzbunare. Iertarea e eliberare, e per/donare, for/give(ness), este a da de la tine, a lăsa să fie, a nu te încărca.

Da, sunt aprinse luminile la etajul psihologic. Dar acțiunea se petrece mai sus, la nivelul rațiunii morale.

Două momente enigmatice:

- esența gândirii poetice a lui Pindar: măsura omului - în kosmos și dincolo de contingență. o tensiune pozitivă între conștiința limitei și solaritatea apollinică. înrudirea noastră cu zeii și, totuși, distanța de nedescris dintre noi și ei.

- momentul morții lui Hector (Iliada, 22, 295): atunci când eroul e departe de oameni și părăsit (chiar înșelat) de zei. față în față cu Ahile în cea din urmă clipă, privindu-și destinul în ochi, vorbindu-i. dar mai ales versul critic 296: ”și, dumerindu-se-atunci, el astfel în sine se plânse”. e o recunoaștere bruscă a limitei (spre diferență de Pindar, unde anamneza asta e continuă).

-fotografie de familie ieșită dintr-o memorie alterată -

O desime amorfă, un pântec inundat de crepuscul, deși lumina nu intră pe nicăieri. Înăuntru - celule invizibile , multe și dezordonate, lovindu-se moale unele de altele, formează magma caldă a acestei obscurități. Probabil o dorință sau un impuls ori poate doar o silință fără cap și coadă - un orice necesar pentru ieșirea din starea de nestare. Apoi, peste ani, tata e un tablou fix, incredibil de nemișcat, pe un perete afumat și jupuit, strălucirea din ochi scobită cu un cuțit de argint înmuiat în oțet. Și, ca oricine în orice portret - surd.

Mama, pe balcon, mâncând caise, înșirând sâmburii frumoși, cu grijă, pe balustrada albă.

Sora mea, sora mea cu părul lung, atât de lung pe cât e drumul de oriunde până la marginea pământului. Ea singură îmi acoperă frigul și foamea cu palmele mici, pe care a desenat stele cu pixul. În această imagine de grup e ceva ce lipsește sau ceva e prea mult. Căci nu-mi văd locul ocupat.

el era în vacanță.

în satul acela de câmpie

felinarele de pe ulițe se stingeau la

miezul nopții singure, neatinse. poate că

oboseau și ele de atâta singurătate. iar el

ieșea nopțile să fumeze pe prispă, uneori mai

făcea câțiva pași. se plimba până în capătul străzii

și înapoi. dar atunci, în noaptea aceea, a mers, a tot mers

întunericul nopții se făcea tot mai rece, era o apă alături, se ducea

pe lângă apă întruna. nu se oprea, nu avea de ce, nu avea

unde, nu avea cum. salcâmii nu-și tremurau frunzele,

nicio pasăre, niciun greier. praful de pe drum

adormise. el se ducea înainte, absent. dar

un întuneric mai mare, ca un pământ încă

neumblat, îl încetinea. și a stat. asculta.

închisese ochii și asculta. de undeva

de aproape se făcea lumină.

afluențe 02

Am citit basme toată adolescența, constant și cu încântare. Nu mi-am dat seama decât foarte târziu că poveștile acelea simbolice și fantaste au început să se adune în șuvoi pe sub terenul subțire al conștiinței. Independent de cine credeam eu că sunt la anumite intervale, basmele mi-au format, de fapt, identitatea reală.

Tot așa cred că se întâmplă și între noi: lăsăm în ceilalți un imago subiectiv, vag. Fie că se leagă de un gest sau o emoție, e o fărâmă din noi în care se va concentra întreaga noastră ființă. Cred că o să rămân în amintirea unora ca un om bun sau rău?

E foarte probabil să nu mai rămână din mine decât felul în care mușc cu poftă dintr-o pâine proaspătă ori ticul de a mă scărpina în barbă imediat după ce-mi aprind țigara. Dar e o amintire a unei emoții vii, nesfârșit mai valoroasă decât o tonă de (pre)texte. Sau mai concis:

Ce pare marginal poate fi esențial, ca pare îndepărtat e de fapt pe aproape, ce este iminent s-a întâmplat deja. Acest ceva e altceva.

Iubim murind.

Mi se adâncesc ridurile, îmi albește părul, pielea se lasă. Nu voi mai fi niciodată ca azi, în fiecare zi pot spune asta cu aceeași liniște cu care îmi spun câteodată că voi muri. Amintirile se mineralizează în jurul câtorva evenimente. Puține, din ce în ce mai puține lucruri vor rămâne ale mele. O să rămână spre final unul singur: viața însăși, poate. Un singur fapt o să-mi umple memoria. O să am, deci, mintea unui copil. O inimă bătrână și mintea unui copil.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, merg înapoi în sensuri, caut și sap tot mai adânc în propria copilărie.

Miez de zi lungit dintr-odată peste câmp în valuri de căldură. Doar o cicadă rătăcită mai țârâie de niciunde. Încă o gură de apă la pragul somnului, sprijinit de răscrucea ierbii cu un salcâm bătrân. Sub cerul gol, vântul e strâns în fus și pământul miroase a arșiță. Timpul întârzie să mai curgă, viața s-a atenuat. Amiaza începe să dea zilei adâncime. Liniște. Calm.

Da, asta înseamnă la origine cuvântul ”calm” - îndiguirea curgerii timpului de la mijlocul zilei. Latinescul ”cauma” este căldura soarelui la prânz, vara. E arșița din grecescul ”καῦμα”, răstimpul de încingere a atmosferei din inima amiezii.

Momentul când toate stau, răgazul pentru odihnă.

Să fiu ”calm” înseamnă să fiu în repaus față de greu-suportabil. Să mă așez. Și pentru că sunt la ”cumpăna zilei”, să cumpănesc. (Ceea ce nu e totuna cu ”a gândi”, firește).

Îmi închipui un om care, în căutarea elocvenței supreme, ar căuta în ascunzișurile limbii expresiile cele mai subtile, mai pline de miez. Nesatisfăcut de rezultat, acesta ar explora îndelung în rădăcinile cuvintelor, în înțelesurile cele mai vechi ale vorbelor, în limbile moarte, uitate, dispărute. Apoi nu i-ar mai rămâne decât să coboare în timp cât mai adânc și în perfecțiunile ultime ale retoricii. Ar găsi aici onomatopeele și interjecțiile primordiale, dovezile articulării dintâi ale limbajului. Sigur nu i-ar fi de ajuns. Ca să fie expresiv în manieră desăvârșită ar începe să șuiere ca vântul, să murmure ca marea, să zumzăie ca albinele și, până la urmă, să tacă definitiv ca formă absolută a elocinței.

Îmi amintesc evenimente care s-au întâmplat aievea dar o mulțime de detalii imposibile umplu de niciunde interstițiile amintirii. În rememorarea unui fapt apare mai cu seamă imaginația, funcția asta proiectivă, în parte nefericită, a minții. În cele din urmă nici nu mai e vorba de reamintire, cât de imaginarea unei alte vieți, paralele, pe care aș fi putut să o trăiesc undeva, cândva, nedeterminat, nespecificat.

Poate că e doar un efect al succesiunii, al gândirii secvențiale cu care suntem toți contaminați. Nu putem concepe un ”a fi” concret altfel decât ca o serie de fapte și stări, niciodată într-o distribuție paralelă.

Ceea ce e paralel perceptibilului ”a fi” în care suntem imersați e un ”altceva” ”într-un alt fel” ale cărui intersecții posibile cu realitatea familiară se numesc artă sau muzică sau poezie etc. Dar de ce n-ar fi, de pildă, muzica o dimensiune paralelă a lui ”a fi” și nu doar o simplă întretăiere de planuri. Un alt ”a fi”, altfel semnificat, într-un alt fel ordonat, la fel de straniu în microontologia sa precum halucinațiile sau lumea de apoi.

etc

Frânturme de proxifobie singularmantă - delfinitudini și texterminări abdomintale pentru cei care nu ajung la clandestinație. Plus catifeluritele imargini secundarnice ignoratate de retina gândului.

"The language of birds is very ancient, and like other ancient modes of speech, very elliptical; little is said, but much is meant and understood."

Gilbert White, scrisoarea XLIII, Selborne, 9 septembrie 1778, ”The Natural History of Selborne”,1789.

Suflam în cheița rotundă de plastic și baloanele de săpun începeau să plutească mai mari sau mai mărunte în stoluri transparente. Copiii rîdeau, săreau să le împungă cu degetul, vânau încântați micile sfere diafane.

Am mai suflat o dată și încă o dată, copiii se întreceau să le spargă, țipau fără oboseală.

Într-unul dintre baloane s-au reflectat o secundă copacii de pe stradă, doi nori, toată seara de vară, casele dimprejur, ferestrele deschise, perdelele albe, oamenii văzându-și de ale lor. Apoi totul s-a întunecat brusc și a dispărut când un deget minuscul s-a apropiat prea mult de universul acela efemer.

Amintește-ți, M., deocamdată nu ești altceva decât timp închegat. Pierzi timp, te pierzi pe tine, te pierzi în timp, n-ai timp, nu ești complet, nu ești precis, precizat. Până la urmă ”a fi” e ”a fi într-un vârtej”.

Dacă prin grație sau greață vei scoate capul cu tot cu privire în afara timpului, în acea uimire, M., și în acea tăcere sclipitoare vei adânci hiatusul reamintirii.

Trebuie să te scuture o moarte vecină ca să poți trăi de-adevăratelea.

cât de mult și ireversibil te poți pierde pe tine în densitatea aceea neagră a nostalgiei. o contemplare neputincioasă a glisării necesității peste posibilitate.

erodare până la dispariție și dincolo de ea. primele care își ies din canaturile vieții sunt oasele. ultimii - ochii. ce îți va mai rămâne când vei fi bătrân? nu vei mai fi niciunul dintre cei care ai fost în diferite vârste, în felurite locuri. amintește-ți că anxietatea nu este decât vertijul libertății, după cum spunea K.

să nu fiu liber doar ca să dispar. rostul meu ar fi, dimpotrivă, să apar.

afluențe 01

stai liniștit,

tot zgomotul din jur e acolo doar ca să te facă mai atent la felul în care te agăți de noapte ca de o frânghie subtilă care te trage mai aproape de tine. n-ai cum să-ți faci iluzii dacă ești mereu cu un pas în spate. ce se numește ”întârziere” e de fapt prudență când ”a visa” nu-i altceva decât ”a fi liber”. într-un colț al pământului își are biroul un funcționar smerit: sinele. caută-l fără grabă dar lucid.

Astăzi, bazilica San Domenico - enormă, goală, igrasioasă. Într-o vitrină mică - un deget al sfintei Caterina de Siena. Perfect conservat de 600 de ani, nisipiu la culoare, pare tăiat alaltăieri. Mă uitam vrăjit, paralel cu orice adorație cuviincioasă. Degetul sfintei e firav, delicat și are unghia cea mai feminină și tulburătoare din câte am văzut.

(28 decembrie 2016)

nu e despre anotimpuri, despre succesiune, nici despre reîntoarcere, nici măcar despre frumos

e doar persistența

înainte de adam și eva

cred că întunericul

s-a simțit singur și

dumnezeu i-a dăruit lumina

(asta era întrebarea cuiva către mine și eu i-am răspuns că da

cândva aveam un copac verde în inimă păsările au venit și au cântat în el au fost mai multe primăveri în mine decât toamne dar nu-mi pare rău pentru nimic).

Una dintre situațiile ingrate în care a ajuns gândirea este că s-a înrădăcinat în limbaj, pierzându-și astfel demnitatea originară care ținea de atitudine.

Vorbim mai mult decât facem. Asta duce inevitabil la confuzii și ambiguități. Numai prin echivocitate și atomizare se poate afirma, de pildă, distincția dintre ”natură” și ”cultură”. În fond, prin ce sunt ele diferite în constituția lor? Această descensiune la ”fond”, la ”rădăcină”, redă gândirii simplitatea ei dintâi.

[a se vedea ”Euthydemos” al lui Platon]

Țipetele copiilor de la școala de alături

când ies de la ore alergând, cu hainele descheiate și ghiozdanele învârtindu-se prin aer. Aleargă și se împing unii pe alții, râd, chiuie și se strâmbă. Aleargă, se-aleargă și intră pe rând în casele umbroase. Dispar în blocurile grele și se pierd pe culoare, prin camere, în somn. Țipetele lor rămân afară să spargă norii.

ape și pământuri pe care nu le cunosc. în subsolul cuvintelor e o întreagă, altă lume.

tot ce fac e cartografie.

”..firește că

suntem făcuți din

tot ceea ce

pierdem..”

știu

că țesătura memoriei

e fragilă.

dar pentru mine

e cea mai grea armură

Nu din frică, ci dintr-o nevoie greu de potolit, mă ghemuiesc cât pot de mult în adâncul oaselor, în vidul cald dintre celulele măduvei. Acolo nu se mai aud ecourile orașului. E doar o vibrație surdă: lumea se zbate lent, învelită în haine vechi chiar în fața pragului. În această ascundere, gândurile înfundate murmură la răstimpuri ca niște albine somnolente, abulice. Din neajunsuri va ieși cândva o miere plată și incoloră, cum ar fi să curgă chinuit dar sigur prin stupii nordului. Orbirea și entuziasmul - două maluri ale aceluiași lac neodihnit, închegat din descumpăniri continue: memoria. La temelia apelor e un mâl cosmogonic, o negură mată, neverosimil de consistentă, în care dorm toate lucrurile atinse și care nu mai pot fi iubite. Ca să înțeleg memoria îmi trebuie tăceri în care să ard fără să fiu consumat de flăcări. Nu sunt foarte departe de viață, doar că seamănă totul cu o furie fără urlet.

Vedeam din tren combinatul chimic și de fiecare dată mă gândeam că în perimetrul lui uleios se petrec aventuri neștiute. Conductele-labirinturi și imensele cazane metalice, al căror rost nu puteam decât să-l bănuiesc, mă făceau să cred că un mister inavuabil se petrecea în pântecele lor zincat. Măruntaiele ruginite ale marelui athanor puteau preschimba elementele grosiere în aburi subțiri, opaci.

Interogațiile filosofice sunt cel mai ușor de simulat.

Nu e îngrijorător. Asta înseamnă că filosofia e un alt fel de a face poezie (până la Descartes) sau e ridicarea dubiului la rang de referință (de la Descartes încoace).

Filosofia e utilă. Dacă n-ar exista filosofia, melancoliile ar fi doar plictiseli.

(sic, cioranian style)

În fața lui Osiris, sinucisul poate va găsi iertare. Căci e mai mare vina de a ocoli viața, în viață fiind, decât a subția pâlpâirea dintre fibrele cărnii.

Rugăciunea celui singur e ardere de tot.

Ca speranța să nu fie doar o iluzionare, viitorul ar trebui presimțit cu toată posibila lui nesiguranță. Plus un sentiment de profunzime: incertitudinea are întotdeauna deschideri, ferestre, lucarne. Deznădejdea e numai îndoiala care nu-și permite aperturi.

Pot vedea omenescul din om mai ales în derizoriul, în penibilul, în sordidul situațiilor meschine ale existenței. În contrapunct, omul devine indistinct și se dezbară de umanitatea sa pe măsură ce accede spre categorii mai subtile. În sublimul lor, zeii nu pot fi antropomorfi. La fel, în obsesia sa pentru identitate, omul nu poate fi zeu. Fundamental, avem de ales între sfâșiere și împăcare.

Aveam aproape 5 ani, era o seară de iarnă parcă. Bunica era așezată pe pat, bunicul lângă mine, pe fotoliu. Răsfoiam o carte subțire, în format mare - ”Făt Frumos din lacrimă”. Încercam să recunosc literele, silabiseam cuvintele. În dreptul unei ilustrații m-am oprit uimit: descoperisem că exist. Eram eu, egal cu mine, deplin conștient că sunt.

...iar doamna Lemnaru mi-a spus într-o dimineață: cauți persoana potrivită?

dar ce ar fi să fii tu însuți persoana potrivită!... mintea are nevoie de sine ca să se înțeleagă pe sine.

plecam de la doamna Lemnaru pe marginea inconsistenței. îi făceam cumpărăturile de două ori pe săptămână, era prea bătrână și prea slăbită să se poată deplasa. nu mă dădăcea, îmi arunca paradoxurile peste umăr în timp ce punea două lingurițe de cafea în ibricul de alamă. opusul iubirii e indiferența, îmi zicea. sau: tot ce poți să faci pentru alții e să lucrezi cu tine. ori: să nu termini niciodată o carte proastă.

doamna Lemnaru nu mai trăiește dar e vie.

totul e pe jumătate aici

restul

e înfășurat în straturi așteaptă între deja vu și jamais vu astfel încât cine vrea să se schimbe să nu plece

ci să coboare mai adânc

în sine

Nu se știe cum s-au obișnuit oamenii să creadă că mintea înseamnă gânduri și analiză, concepte și judecăți. Mintea înseamnă frunze, iarbă, aer, stele.

Norii și pământul, apele și stâncile, munții, focul și somnul, anotimpurile, noaptea - cuvintele acestui imens poem care blochează imaginația.

Frumusețea nu e un anestezic. Prin fiecare por al ei respiră melancolia. Relația ei cu durerea e identică cu cea dintre uimire și rugăciune.

Nu e greu să rămân o singură persoană.

o rezervată senzație de catharsis:

din când în când particip la o emoție înfundată și fără nume: doar stau, ca și cum aș aștepta să se întâmple ceva anume, ca și cum un proces interior care nu se poate articula e pe cale de a se produce undeva, nu ”în cap”, dar mai degrabă ”în abdomen”, undeva între intestine și capul pieptului. nu e o percepție fiziologică, nici un flux de reprezentări minimale, difuze.

limpezirea care iese din starea asta de toropeală lucidă crește în intensitate și acoperă identitatea confortabilă cu momente întregi de necunoscut și nenăscut. sunt momentele în care încetinesc, în care mă abandonez. în care, fără gânduri masticabile, nu știu că-s ignorant.

ca un fel de theologie discretă a mângâierii, soluția de vindecare e raportul simplu dintre percepție și înțelegere.

ce tineri îmi erau ochii/ trăiam în camere mari/ luminoase/ perdelele albe se umflau/ curajoase cu aerul proaspăt/ o singură dată am clipit/ și în acel întuneric puțin/ a căzut soarele/ ca o grămadă ruginită/ de fiare inutile/ acum țin ochii deschiși/ într-una/ la răstimpuri mi se pare că/ mai zăresc câte-o/ pasăre/

toate obiectele sunt procese

asta înseamnă că fluxul continuu al realității se suprapune peste fluiditatea înnăscută a conștiinței și chiar dacă momentul prezent nu poate fi explicat el poate fi totuși implicat pentru simplul motiv că a încerca să dăm sens e un fapt incert în sine atâta timp cât nu știm dacă ceea ce numim sens e un non-sens și invers

de exemplu

dacă crezi că ai memorie te înșeli memoria nu e a ta e a întâmplărilor

dacă crezi că ai imaginație greșești imaginația nu e a ta e împrejurărilor

nu avem nimic doar suntem.

Când îți dai seama că ”facil” și ”eficient” împart aceeași etimologie și că ”efort” și ”forțare” au o poveste de înrudire asemănătoare, parcă nu-ți mai vine greu să faci diferența între ”muncă” și ”lucrare”.

Adică nu ce zic că fac, ci taman invers.

Platon - ”Sofistul” 229e

Cum ar veni, când cineva presupune că știe dar, de fapt, habar n-are. Asta i se pare Străinului din dialog a fi sursa tuturor greșelilor de gândire. Deci de acțiune, prin consecință. Pentru ca această sursă nefastă să fie astupată, personajul platonician propune educația prin dialog argumentat a celui aflat în eroare, pentru ca acesta să aibă ocazia să-și examineze critic atitudinea. Așadar nu e doar despre infatuare, despre vanitate, ci, mai ales, despre incompetența solemnă a celui ce se avântă într-un meșteșug fără să știe măcar cum se numesc uneltele meseriei în care crede netulburat că are maxima pricepere.

cuvântul lipsă

care definește senzația că

viitorul e mai încăpător

decât trecutul.

nevoia spiritului, gol, de a se umple pe sine cu emoțiile infinite pe care le generează în noi

concurează cu

dorința îndârjită a minții, pline, de a se risipi pe sine în materie, știind că n-o să-i iasă.

Nu se rătăcesc decât animalele domesticite. Legat de asta, admir oamenii cu un simț al orientării mai compact decât al mediei. Ce alte simțuri mai slăbesc la cei expansivi: compasiunea, intuiția, empatia, Golul lăsat se umple imediat cu nimicuri. Atenție! Nu cu nimic, ci cu nimicuri. Diferența e și altfel decât ontologică, e pragmatică.

Am visat că

eram doctor legist prin nu știu ce întâmplare a destinului. În încăperea luminată de neon îmi ajunge pe masa de inox un cadavru nou. Deschid fermoarul de la sacul de plastic și găsesc înăuntru o machetă a globului pământesc. Sfera avea un diametru mărișor. Nicio problemă, iau foarte natural bisturiul și încep disecția. În glob - o replică de pluș a Europei. Bisturiul taie profesionist. În Europă - o Românie mică, gonflabilă. E ok, am răbdare, disec netuburat. Deja mirosea a putred. În Românie - un București cât un ficat. Era negru, părea prăjit. Desfac mai departe, trebuie să aflu cauza morții. Tai și Bucureștiul. În el - Cișmigiul ca o bucățică de lichen verzui. Iau o pensă și culeg din minusculul Cișmigiu mult căutata cauză:

sunt eu ...microscopic, infim, cea mai liniștită bacterie plimbându-se pe o alee. Mă uit la el/la mine/la noi din vis în marginea visului, camera de la morgă se subțiază într-un vârtej, totul se face galben, auriu, lumină, e fereastra deschisă, intră soarele, vrăbiile se ceartă pe un miez de pâine. Ce bine că sunt!

Am visat că

era aproape seară. Resimțeam o oboseală enormă, chiar nefirească, de parcă nu mai dormisem de ani mulți. În lumina încălzită, perdelele se umflau ușor de la vânt. Se făcea că eram într-o casă cu pereții pământii, nu știu dacă exista un tavan, dar ușă sigur nu avea. M-am lăsat pe pat. Nu era pat, era doar o saltea din paie îngrămădită pe dușumea. Eram atât de obosit încât mi s-a făcut rău. Mi-am trecut palmele peste față, am simțit părul crescut pe degete ca o lână măruntă. Surprins, mi-am întins mâinile ca să mă pot uita mai bine la ele. Se acoperiseră de blană, picioarele la fel.

”Cum?”, am șoptit. Dar mi-am auzit mormăitul gutural ieșit din gura ca un bot prelung. M-am ridicat, șuieram, aproape scheunam ușor. Am fugit spre baie să mă pot uita în oglindă.

M-am privit uimit. Aveam același chip dintotdeauna.

Am visat că

urcam un munte înalt și abrupt. Căutam grota unde un sihastru sfânt și înțelept își avea sălașul, doream să-l întreb cum ajunge cineva mai aproape de cunoaștere și de limpezime. Cu ultimele puteri, gâfâind și abia ținându-mă pe picioare, am ajuns la gura peșterii unde m-am așezat pe o piatră. Sihastrul era puțin mai încolo, îi zăream silueta, cred că mânca ceva. M-am ridicat, m-am apropiat smerit, eram foarte aproape de el și i-am zis:

”iartă-mă, înțeleptule...”.

Exact în acel moment, luat prin surprindere în liniștea sa sacrosanctă, pustnicul s-a înecat cu un dumicat, a început să tușească din ce în ce mai tare, s-a învinețit la față și corpul i s-a lăsat într-o parte, sufocat. M-am speriat foarte tare și am început să fug la vale. Nu m-am mai oprit decât în satul de jos, unde am și găsit o căruță care m-a dus repede la gară. Trenul tocmai pleca, l-am luat, am ajuns acasă.

Am citit apoi în ziar despre moartea lui neașteptată. De acum toată lumea îl venera deja ca sfânt. A și fost canonizat. Iar eu...descumpănit că n-am mai apucat să-l întreb ce aș fi vrut, mi-am propus ca de acum încolo mai întâi să bat la ușă și abia după aceea să intru.

Am visat că

aveam mâinile atât de mari și de puternice încât

puteam să apuc cerul ca pe o hârtie, ceea ce am și făcut. L-am șifonat ca pe un șervețel, apoi l-am netezit iar și l-am pus la locul lui. Râdeam satisfăcut de preaplinul meu, de mâinile mele enorme, extraordinare, teribile.

Apoi mi s-a făcut foame și am vrut să mănânc. Dar aveam mâinile alea uriașe, nu puteam să duc mâncarea la gură că îmi striveam propriul cap. Și am murit de foame, prostește.

demult. când toate existau

fără să fie încă numite.

Un apocrif etiopian conține o istorie alternativă a sfântului Gheorghe. Sunt acolo consemnate câteva întâmplări din bătrânețea sfântului. La marginea unei livezi de smochini, veteranul cavaler locuiește într-o căsuță de lemn, văruită și cu ferestrele albastre.

Balaurul se joacă molcom prin curte, mai roade un os, mai scurmă pământul. E o liniște albă printre bujori și romanițe.

Pentru că, vedeți, paginile ruginite povestesc despre îmblânzirea fiarei, ceea ce sună parcă mai întemeiat.

Dar episodul ăsta nu e decât o prefață pentru marea și alexandrina apocatastază etiopiană, de directă inspirație origenistă.

Când am ajuns în mijlocul scenei, și parcă mi-a luat secole pentru asta, mi-am rostit paralizat replica înecată într-un mormăit speriat. Tot ce voiam era să o rup la fugă înapoi, în culise. Ceea ce s-a și întâmplat. În spatele scenei era umbră, aproape întuneric. M-am simțit în siguranță. M-am lăsat să alunec ușor într-o veche cortină, gâfâiam, mă orbiseră luminile rampei, îmi transpiraseră palmele. Înfășurat în catifeaua decolorată ca o mumie din cea mai obscură piramidă, cu ochii închiși, cu mâinile adânc băgate în buzunare, nu-mi doream decât să uite toți de mine. Auzeam aplauzele ca un vuiet îndepărtat venit dintr-o galaxie imposibilă.

Îngăduie-ți să fii singur. E ceea ce le lipsește oamenilor cel mai mult astăzi. Toți sunt împreună tot timpul, laolaltă, aduși, adunați, puși alături, urmându-se unul pe altul. Aproape nimeni nu mai e singur.

Singurătatea e suportată doar de o minte sănătoasă, numai prin ea ești în lume și în afara ei în același timp. Îți vei cunoaște locul, îți vei regăsi ritmul. Amintește-ți că frica de a fi singur te slăbește iremediabil. E un secol colectivist, cel mai sângeros din câte au fost. Așadar, în lipsa altei educații, respectă-ți prezența.

Când realizezi un sens al vieții atât de complet și definitiv încât nu există deocamdată cuvinte pentru a-i da expresie și se transformă, în lipsa a ceva mai potrivit, în psihoză,

atunci abia ai motive să invoci o arhaică poziție verticală a sferei parmenidiene și să investești în rațiune surplusul de nebunie cu care accidental ai fost înzestrat.

Dacă ești și tu dintre aceia care gândesc că singurul lucru permanent este efemeritatea, află acum că pe sub pulberile minții curge un fluviu mai puternic decât judecățile ei: credința.

Credința (în zei, în tine însuți, în lume, în toate cele trei, în două doar sau măcar într-una dintre ele) e resursa reală a umanității din om. E cea mai valoroasă funcție a rezilienței, poate chiar singura.

Dar, mai ales, e ceea ce te pune în acord armonic cu propria ta viață.

Nu știi când să vorbești sau când să taci? Nicio problemă. E mai important să ai o idee despre ce să vorbești și ce să taci.

Diferența dintre ”când” și ”ce” e la fel de importantă ca aceea dintre ”mai mult e mai bine” și ”bine e de ajuns”.

425

Cea mai interesantă senzație pe care o are omul e oboseala. Cea mai insuportabilă e setea. Cea mai comună e durerea. Cea mai de neînțeles e plictisul. Cea mai stranie, îmi zice D., e senzația de a nu aparține. Dar eu cred că, dimpotrivă, cel mai bizar sentiment e acela al apartenenței totale, complete, fără rest - percepția unui flux evanescent care ne strivește indicibil totului. Rarisim. 

Sau simțul tactil al privirii. Când cu ochii larg deschiși prinzi Orionul de centură într-o noapte de decembrie și-l pui vizitiu la Carul Mare. Pe sticlă scrie ”gândire” și în pahar curge imaginație. Mica înșelăciune a Marelui Neguțător.

424

vara a fost o lumină în care știam precis locul fiecărei frunze, fiecărui fir de iarbă. acum

vântul ăsta ruginiu ia lumea din simțurile mele și o duce spre munți.

frigul purifică.

printre crengile goale se vede cerul - fructul cel mai copt dintre toate.

423

îl menționez aici pe John Ruskin, nu în cele legate de artă sau eleganță victoriană, ci pentru eco-sensibilitatea sa. artizanul principal al comunității de la Lake District, bătrânul Ruskin a scris mult și bine despre îngrijorările sale legate de industrializare și procesele subsidiare. 

adept al ”sufficiency”- măsura justă dintre abstinență și permisivitate economică, preocupat de cultura sobrietății și ethosul consumismului, promotor al conceptului ”simple life”, Ruskin e în deplinul bun simț al celor care, asemenea lui, știu să transforme politica economică în știință morală.

422

Cuvintele schimbă, totuși, starea de fapt. E drept, nu orice cuvinte și nu oricând. Ca să ajung să spun ceva cu rost, ca ceva rostit să se bucure de statutul unei fapte, ca fapta asta să fie deplină, ca plinul să umple golul săpat de monotonia rutinei ș.a.m.d, trebuie ca acele cuvinte să-și tragă seva din rădăcinile tuturor experiențelor - din tristeți, din iubire, din pierderi, din irosire, din propriile mele scăderi și ratări, cel mai adesea. Sensul se maturizează în mijlocul unui vârtej de ape tulburi. Cuvintele ies abia la sfârșit - epurate, limpezite. Și sunt, mai ales, mirări și îngăduințe acordate (așa, ca în latinescul ”ad+corda” - ”către inimi”).

421

Cum s-ar putea numi într-un singur cuvânt 

regretul de a nu fi altcineva, senzația de înfrângere atunci când cineva descoperă că putea fi mai mult, mai bun. Cum poate fi numit sentimentul crepuscular că viața nu e în posesie, ci doar se întâmplă..

Pe de altă parte, când cineva face poezie înseamnă că timp îndelungat a mâncat praf și a băut cenușă.