14/07/2019

intro



[....]
Era a doua zi de vacanță. Avusese buna inspirație de a fugi pentru câteva zile în orășelul cu viață monotonă de la Marea Nordului. Găsise fără greutate o cameră modestă într-un hotel oarecare. Din balcon vedea stâncile micului golf din apropiere iar ceva mai încolo, spre marginea localității, silueta unui Far ce împărțea orizontul în două. Clădirea, ca un trunchi uriaș de copac cu coroana înghițită de un glob luminos, îl atrăgea, chema din el un alt el, bine ascuns sub straturile de încordare. Simțea că nu are de ales, s-a lăsat purtat de o nenumită dorință căreia nu i se putea împotrivi.
A ajuns, a intrat în Far, ușa era deschisă. A început să urce pe treptele scării spiralate până sus, la sursa de lumină. Pe dinăuntru, Farul părea mai încăpător decât și-a imaginat. Înăuntrul trunchiului său alungit, înserarea pătrundea cu densități egale și lăsa să se vadă pereții cu tencuiala crăpată și văruiala lor veche. 
Urca, nu mai știa exact de câtă vreme. Scările se strângeau din ce în ce mai mult, treptele se îngustau. Un greier își fremăta elitrele în cine știe ce colț. Sunetul se auzea ascuțit, stridența lui părea să se amplifice.
Urca, urca, iar Farul își micșora diametrul cu fiecare treaptă. Se strecura cu mare greutate, lipit de zid. Sursa de lumină era aproape, câteva raze aveau puterea să-i arate cât de mult se strâmtase spațiul. Cântecul greierului se auzea într-un ecou continuu, uluitor de acut, asurzitor. Urcușul devenise foarte dificil. De fapt imposibil. Era blocat.
Dar sursa de lumină a Farului era drept în fața lui. Orbitoare. Nimic altceva. Lumina.
[....]

1/8 din 1/8


[....]
Cheia de boltă se fărâmițase în timp, măcinată de apăsarea zidului turlei. Șuvițele de argilă din cărămizi s-au unduit într-un zbucium surd un răstimp de secole până când, epuizate, au ieșit din strâmtoarea mortarului pe rând, îngăduind efemerității le ia locul. Acum, nenumăratele fire de praf în care se preschimbaseră nervurile obosite ale pietrei erau departe, duse de vânt. Priveam atent în imensitatea cerului.
Pupila, în a cărei încordare bănuiam suspensia gândului, încerca să fixeze norii fugitivi într-o imagine statică. Se străduia din răsputeri să facă asta, luându-și energia din tălpile bine înfipte în pământ. Dar era ceva acolo, în zborul circular al acelor păsări din înalt, ceva greu care cobora prin ele - o liniște enormă scurgându-se peste marginile transcendenței, intrând în lumea noastră și topind-o. Nu-i puteam opune nimic din ce eram, din ce aveam, din ce făceam. Privirea mi se lărgea, trecându-mă prin turla spartă, ca printr-o pâlnie strălucitoare, într-o deplină lipsă de formă. Irisul se dilata necontrolat, îmi simțeam ochii mărindu-se fără încetare, retina se evapora în lumină trăgând în eter capul și umerii. Detașat, gol, lăsam mintea să-și lichefieze consistența, pasta gândurilor se omogeniza și căpăta ceva din translucidul uimirii.
A durat mai puțin de o clipă.
Dacă ar fi fost o boltă, ca oricare altă boltă în care privirea s-ar fi oprit, studiind blocată detaliile arcurilor și filigranele pietrei, ochii mei n-ar fi știut ce-i lumina. Am avut nevoie de un punct mai înalt - de absolută odihnă, de completă și instantanee dizolvare – un moment indicibil de recompunere.
Mă puteam întoarce în oraș acum. Îi puteam spune că, deși avea dreptate, eu nu puteam accepta propunerea. În drum spre capătul tramvaiului 44 m-am oprit la cișmeaua cu îngerași să mă spăl pe față și pe mâini.
[....]

31/03/2019

e.f.f. (2) -fragmentar-


[...]
Disting între însingurare și solitudine așa cum deosebesc singularitatea de izolare. Ceea ce este singular se arată a fi astfel în mijlocul unei mulțimi. Relația singularului cu restul are marca privilegiului – e o relație de diferențiere netă. Starea de izolare cere o altfel de percepție. Izolarea e demarcarea prin excludere – exilul, marginalizarea, ostracizarea: tot atâtea situații în care ”aparte” înseamnă ”departe”. Solitudinea e sediul disperărilor, al confuziei și al suferinței. Dar însingurarea promite altceva. Desigur că, în primul rând, însingurarea e episodică. E delimitată de intensitatea conexiunii cu un sine lăsat în rezervă. Avem în solitudine de a face cu punerea față în față cu lumea. În însingurare, însă, confruntarea e cu sinele, cu posibilitatea noastră de a fi. Nu e despre cum suntem, ci despre cine suntem.
În octombrie 1913, Wittgenstein se mută în Norvegia, la Skjolden, dorind să scape de cleștele academic ce-l strângea la Cambridge ca într-o menghină. Era perioada imediat următoare morții tatălui său. Însingurarea la care a aspirat în fiordul de la Skjolden i-a permis un plonjon decisiv în cercetările de logică ce au culminat mai târziu cu scrierea Tractatus-ului. În primăvara lui 1914, Wittgenstein și-a construit o cabană în munte, aproape de Skjolden, unde a stat până în luna iunie, același an. Era în ajunul Primului Război. Își dorea să plece pe front, ceea ce a și făcut, înrolându-se la începutul lui august 1914.
H.D.Thoreau – în iulie 1845, hotărât să experimenteze filosofia simplității, alege să locuiască însingurat într-o cabană pe malul lacului Walden, în Massachusetts. A stat acolo doi ani, două luni și două zile. În jurnalul lui de însingurare – ”Walden” – găsim însemnări dintre cele mai diverse: cum și ce mânca, elemente de disciplină, igienă, ce și cum citea etc.
La ambii (Wittgenstein & Thoreau) dar și în nenumărate alte exemple, însingurarea voită a însemnat surprinderea unei viziuni. Apoi încrecarea de circumscriere a viziunii printr-o gândire ordonată, exprimată în cuvinte atent cumpănite. Poate că pe un fond anxiogen, trăirea însingurării a simbolizat o recuperare de sine în urmărirea unei viziuni care se cerea clarificată.
Dar întocmai despre asta e însingurarea: despre limpezirea unui gând anume. E o stare de întoarcere, de reculegere, de reformulare, de (re)găsire. Un sentiment rar, unic, un sentiment de exclusivitate în care investigăm rădăcinile viziunii care ne fundamentează existența. Apariția în lume și dispariția din ea sunt limite ale unei neliniștitoare fluctuații. Emoția însingurării devine instrumentală pentru sublim. Într-o expresie alchimică – însingurarea este sublimarea spiritului. Ceea ce este în noi zum tode se convertește în elan vital.
Cum pot fi descrise în modul cel mai simplu acele dilatări temporale desfășurate de vastitatea existenței? Când descoperim fără replică unidimensionalitatea cosmosului: însingurări. Nu cred că e vorba de o simplă predispoziție, nu pare să existe nimic umoral în dorința de însingurare. Pentru că însingurarea nu ne transmite ceva despre cum ne simțim. Putem spune asta despre solitudine, ca stare cronicizată legată de psihologia noastră. Însingurarea, totuși, e altceva. Ea ne developează tranzitoriu o imagine despre noi în liniile mari și reale a ceea ce, întemeiat, suntem.
[...]

23/03/2019

resturi (62)



[...]
La Seminarul din Tübingen, Schelling a fost coleg de cameră cu Hegel. Ambii tineri studioși într-ale teologiei și-au găsit mai târziu câte un parcurs propriu în filosofie. Nu numai camera și-au împărțit-o, ci nenumărate conversații, dispute, idealuri, împăcări și neliniști. Totuși, ce diferență, mai târziu, între cei doi. Excesivul verbiaj hegelian face obositoare apropierea de textele sale exact în aceeași măsură în care modularea poetică a lui Schelling îi consumă acestuia din rigurozitate. Luați separat, pentru fiecare dintre ei găsim admirație, fără îndoială. Însă ceva se întâmplă de îndată ce-i punem alături: le lipsește ceva, un anume ceva, și nu e doar cazul lor. Să explorăm.
Teza mea este că amalgamul vieții interioare determină decisiv amploarea ordonată a gândului filosofic. Admit asta ca fiind ceva mai mult decât o simplă posibilitate și în același timp nu mă las așa de ușor convins de disjungerea straturilor – între logos și thymos există o unitate de fond. Cu alte cuvinte, se pot trage din obscuritate înspre evidență câteva emoții fundamentale ale filosofiei.
În cele mai multe cazuri, stările vieții interioare sunt comunicabile, chiar dacă dificil de înțeles de către cei cărora le transmitem. Se întâmplă rar ca ceea ce trăim să se împiedice de lipsa termenilor celor mai potriviți. Dar cu atât mai importante devin aceste momente, tocmai prin rostul enigmatic al prezenței lor. La o privire mai îngrijită, sunt ușor de observat și de expus emoțiile-standard, captive rutinei, șablonizate în primul rând de limbaj. Pe dedesubtul acestei mecanici stereotipe, o mulțime de agregări și de inconsecvențe își fac loc, acoperind cu un strat gros de confuzie posibilitatea punerii în ordine a reflecției genuine.
Secvența instabilitate-dispoziție pare să fie desfășurată pe cel mai scurt interval posibil. Se asociază din reflex emotivitatea unei virtuale descompuneri, unei inconstanțe. Ca și cum ar fi întotdeauna vorba despre dezechilibrare, despre abnorm. Dar, desigur, acesta nu e decât cazul depășirii limitei, al absenței moderației. În același mod se pun în relație automată dispoziția (gruparea, ordonarea i.e.) și raționalitatea. E întotdeauna ușor să exemplificăm prin extreme și prin asta să credem că soluția e satisfăcătoare.
Însă nu trebuie să pierdem din vedere că nuanțele pot, de fapt, simplifica foarte elegant chestiunea.
Să presupunem că sufletul prinde contururi în timp, că influența temporalității e definitorie pentru parcursul sufletului individual în acest cosmos. Dar este spiritul cel care absoarbe, prin tensiunea actului înțelegerii, puterea desfășurată a vieții nostre interioare. Sufletul pare să funcționeze prin distanțări și apropieri succesive și, uneori, suprapuse. Discutabil dacă momentul prezentului este și sediul sufletului, dar, în orice caz, acest ”acum” e mereu alimentat de memorie. Un trecut îndepărtat e vizitat prin nostalgie, unul apropiat doar prin simpla scrutare. De multe ori se întâmplă ca un trecut situat la marginea memoriei disponibile să apară în orizont singular: e asemenea unei colecții de evenimente ancestrale care ne formulează, în ultimă instanță, ca ființe în acest existență. Nostalgia face atunci pereche cu mirarea - un mod al surprizei care, mai blând, se preocupă tenace de drumul către identitatea noastră.
[...]

22/03/2019

intro


Fugi fără a te simţi în derivă, pentru că fuga ta e în direcţia celor care sunt veşnic nemişcaţi. Dormi fără a fi obosit, somnul tău e adânc pentru că este în adânc. Taci când ai atât de mult de spus, dar tăcerea ta nu aparţine muţeniei, nu-i o tăcere solitară. E o tăcere pe care pietrele o au, câştigate de semne ale nefiinţei. Sau e o tăcere ca a stelelor care tremură de-un frig cuminte noaptea în lac. Visezi că eşti real, dar ăsta e doar un vis, doar un vis, doar un vis. Asculţi liniştea şi o înţelegi. Printre străzi cresc peşteri în care urşi masivi şi bătrâni  înoată în mierea grea a zilelor. Vrei să fii singur în mijlocul tuturor alor tăi. Atât ţi-a mai rămas, atât mai vrei: din vreme în vreme să cobori de pe munte. Te opreşti fără să stai pe loc, doar stai într-un loc. Îţi povesteşti viaţa fără să o părăseşti.

intro


Am cunoscut un om care destăinuia lumea spunând povești la un colț de stradă, undeva într-un oraș obscur de provincie. Rostea cuvintele rar, cu o grjă atât de specială încât îl credeai, de l-ai fi auzit, cu ultima fibră de viață din tine. L-am ascultat câteva zile, cât am stat lângă el n-am mâncat și n-am băut. Timpul se melifica, aerul se cobora mai cald, era ca și cum o somnolență vagă ar fi desenat încontinuu linii prin ceață. Ai văzut și tu cândva acele raze de soare care se lipesc de efemerele pânze de păianjen petrecute prin iarbă. Așa îi fugeau cuvintele acestui preot fără mantie. Era un flamin singuratic așezat pe un tron modest făcut din trei bolovani puși unul peste altul. Poveștile lui semănau, aveau același chip. Nu pentru că vorbeau din aceeași gură ci fiindcă se țineau libere de rosturi prea concrete, prea fățișe, prea brutale. Vorbea alene pentru că-și căuta cuvintele îndelung. În opt zile nu și-a putut termina legenda începută cu mult înaintea venirii mele acolo.

intro


Am ascultat câteva poeme despre introspecția inversă: ca atunci când privești în lume ca în tine însuți și vezi acolo un loc al viscerelor, sângelui, limfei atotputernice. Un misticism de care n-aveam habar, o taină a întruchipării cerebrale, spastice, ridate, a chinului sever. Nu credeam că mă pot uita la lume ca la o radiografie, nu i-am văzut niciodată scheletul, structura, oasele. La timpuri inegale îi mai auzeam sângele gâlgâind prin subterane, pe unde morții se liniștesc, culcați pe singurătate.
Îmi place să enumăr, treaba asta îmi dă siguranța că am de unde alege. Dar dacă succesiunea e mereu a sinonimelor? În cazul ăsta, alegerile mele sunt compromise de echivalența urmărilor. Un individ mi-a spus câteva adevăruri. Printre ele: ”adevărurile, dacă-s mai multe, sunt la fel”. 

intro


Fiecare liniște vorbește despre ea însăși într-un foarte lung solilocviu, numărând cu răbdare clipele care trec, inutile, de la un cuvânt la altul. Dar niciuna nu recunoaște forța acestei rătăciri sublime: căci de la un cuvânt la altul e un labirint de aburi, de adieri, de drumuri nedesenate pe vreo hartă (fie ea imaginată, intuită în răsfirare, palpată cu timiditatea ignoranței). Îi căutam nodurile rămase în gât, în cerul gurii, prelinse pe mâini ca o transpirație colorată în misterul fumului.
Probabil că tot jocul acesta atent devenea mai serios decât mă așteptam pentru că nu-i mai recunoșteam sincopele. Totul era firesc, totul era nou, totul era ca la început. Nimic nu se mișca încă, nimic nu se legăna ca întotdeauna, nimic nu percepea acalmia din vene ca pe o furie încă nedescoperită.