afluențe 12

am visat un cerb care plângea cu lacrimi de aur m-am apropiat să-l mângâi tare milă îmi era am pus mâna dreaptă pe capul lui iar el mi-a prins mâna între dinți a mușcat a fugit ce coșmar diafan am rămas fără mâna dreaptă în adâncul pădurii dar nu-mi curgea sânge venele deschise cântau ca niște flaute mici

fărâme pentru erminia zbuciumului -

apocaliptic (adică descoperitor), îngerul transmite în creație Logosul prin ecourile buciumului. privind cealaltă față a lumii, mesagerul transcendenței are un minus de voință, el e doar purtătorul ecourilor unui rost rostit singular la Începuturi. de la unitatea dintâi către multiplicitatea vremurilor de pe urmă pe care fără (po)veste le trăim - parusia, deja prezența - așa se aude Tăcerea plăsmuitoare de-a lungul cuvintelor. nu-i auzim trimisului buciumul, nu pentru că avem o minte surdă, ci pentru că sunetul, vibrația originară a Logosului nu are familiaritate, nu are ”oikeiosis” cu nimic interpretabil în game pământești. e muzica din mitul lui Er, e coregrafia celestă din cartea lambda a Metafizicii. tensiunea indicibilă de dinaintea creației cu icoană directă în liniștea suverană de dinainte unei furtuni. șamd șamd

Sf. Augustin, ”Confesiuni”, cartea a Xa -

lui Augustin îi place muzica. inițial gândurile lui sunt într-o oarecare contradicție despre subiectul ăsta. plăcerile auzului merită condamnate, ca unele care ridică senzația deasupra rațiunii. dar la două fraze mai încolo admite fără nicio rezervă o anume ”occulta familiaritate”, o corespondență tainică aptă să stimuleze evlavia, ardența credinței. această familiaritate misterioasă dintre suflet și muzică este cordialitate, adică o lucrare a inimii [cor, cordis, cordialis]. în cartea a Xa vorbește mult despre memorie, despre substanțialitatea sufletului uman în relație cu memoria. acum să unim punctele: memorie-inimă-suflet-om-muzică-Dumnezeu. - afară plouă.

ghicitoare bizantină

.

- La mănăstirea Adânca din Argeș am întâlnit acum mulți ani un călugăr tânăr care mi-a fost recomandat ca iconar cu un talent aparte. Am vrut și eu să-i văd lucrarea, i-am zis că-s un admirator al artei icoanei și i-am cerut să-mi arate câte ceva din meșteșugul său. Era ceva aparte, într-adevăr.

Balaurul era supradimensionat și ultradetaliat în comparație cu Sf. Gheorghe, care rămăsese aproape ca o umbră gălbuie, stilizată. M-am mirat, i-am și spus câte ceva dar mi-a zâmbit calm și atât. La icoana Sf. Macarie, leul era grozav, ridicat în două picioare, de trei ori mai mare decât bietul Macarie. Am fost uimit de asemenea viziune dar am tăcut. La ispitirile Sf. Antonie cel Mare nu-l mai vedeam aproape deloc pe sfântul din pustie, era pictat miniatural în marginea unei priveliști înspăimântătoare cu bestii fantasmagorice și alți demoni. Tot astfel și pentru icoana Sf. Mamas, a Sf. Ignatie, a Sf. Teodor... Mă răvășa toată erminia asta cu bestiarii înfiorătoare. ”De ce așa?” l-am întrebat, ”de ce sunt sfinții atât de mici, de slabi, de fără apărare?” Mi-a răspuns călugărul: ”Dar e exact invers”. –

Nici nu era departe de bloc, mai jos pe bulevard, bătrânul pe care îl văzusem și azi dimineață - cea mai tristă față, cei mai vii ochi. Aceeași căciulă îmbâcsită, același pardesiu slinos, l-am recunoscut imediat. Zăcea întins pe trotuar, pe lângă gardul de sârmă verde. Poate căzuse, dar nu părea. Poate adormise, dar nu credeam. Murise și asta era, murise cu o bucată de pâine în mâna stângă. ”A expirat boschetaru'”, am auzit din spate un hăhăit. Am întors capul cu nervi cu tot, cretinul era prea departe ca să-l ajungă scuipatul. Mi-am descleștat pumnii în chiar secunda aceea - niște vrăbii ciuguleau din pâinea bătrânului. Iar el parcă zâmbea, hrănindu-le cu mână înnegrită.

gesturi mici, acte, rictusuri repetate mecanic, ticuri, deprinderi compulsive. în spectru larg: de la felul în care mâncăm sau stăm pe scaun până la modul în care ne desfășurăm zilele sau ne urmărim cariera etc. marcați de tehnică, devenim mașini. pentru orice lucru există rețete, planuri, suite de operații, programe, expuneri metodice.

primul efect al stării de fapt este slăbirea unei capacități esențiale: conștientizarea, luciditatea, starea de claritate.

deautomatizarea devine o posibilitate dezirabilă. dar cum? prin devianță? prin ”a fi paralel cu”? e nevoie de o ”normă secundară”, de un factor de trezire, de un ”subînțeles” al realității, de o alienare a alienării.

această ”ostranenie” e un proces de defamiliarizare, o insomnie filosofică, un efect de distanțare. ....etc...șamd....

În subtonul poeziei regăsesc deseori un tip de îndoială metodică. E alura dubitativă, mizanscenă a dezorientării, pentru care numai poeții sunt înzestrați. Știm deja din vremuri paradisiace că e mai folositoare punerea întrebării (corecte) decât ”deținerea” răspunsului, întotdeauna coruptibil. Dar înainte de a ne afla în treaba (i.e. în situația) din afara noastră, adică anterior în-trebării, avem conștiința îndoielii ca unic propulsor. Nu insist asupra deosebirilor dintre îndoială și necunoaștere în cazul ăsta.

Pentru că e week-end și îmi permit să gândesc în divagații, altă distincție mi-a atras atenția acum: nostalgia reparativă & nostalgia reflexivă. Prima pune accent pe ”nostos”, a doua subliniază ”algia”. Nostos este acea întoarcere acasă, unde ”acasă” merită majusculă, dar nu știm precis când să distribuim majuscula. Am avea nevoie de o viziune trans-istorică pentru asta. Deci tot la poeți apelăm, dar nu cred că la cei de acum. Nostalgia reparativă e, să presupunem, senzația de înrădăcinare continuă în solul unui adevăr nestrămutat. În cealaltă parte, nostalgia refexivă e durerea surdă din subsolul oaselor în vremea ploilor istoricității. E reumatismul metafizic al ingratitudinii de a fi în lume. În fine, fără emfază, e a-ți căuta locul în această lume.

Regretul de a nu fi găsit acest loc nu trebuie confundat cu nostalgia. Ori tocmai asta se întâmplă. Cu nostalgia reflexivă parcă am fi în prag, ar fi ca și cum am cunoaște limita lumii ăsteia dar în abruptul capului n-am vrea să renunțăm la ea.

etc șamd

afluențe 11

Pelerinajul la Delphi mi-a fost de mare folos. Nu detaliez aici, nu e locul cel mai potrivit.

Până la urmă n-a fost atât despre Apollo, cu zeul am o relație nezdruncinată încă din adolescență, cât a fost o deschidere spre istorie, spre valurile în care mie nu mi-a plăcut niciodată să mă scald. Din imediata apropiere a luminii, valurile astea se văd întunecoase. Dar nu e o relație contrastantă neapărat. Diafragma dintre planuri e transparentă. Raportul de transcendență e ancora filosofilor. Însă în mythos, istoria și veșnicia se întrepătrund. Vibrează armonic lira zeului, dar zbârnâie temut și arcul său.

jumătate om

jumătate cosmos

deci un fel de

animal divin

-telegramă-

spectacol de teatru. mă duc. prima dată după mulți ani. piesa bună, o și citisem înainte. se sting luminile, cortina se ridică, ceva muzică, lumini albastre. apar actorii: ea și el. dialoguri, acte, banal. un reflector filează apoi cade undeva, în marginea scenei. se aude un pocnet scurt. cei doi actori se opresc o secundă. totul e în regulă. își reiau jocul. e o poveste de dragoste. previzibil gelozie. el ridică tonul. țipă, se frământă, e trădat, îi dă o palmă. poate nu era în scenariu. sigur nu era, citisem piesa înainte. se opresc o secundă. totul e în regulă, își reiau jocul. el are remușcări, își cere iertare, ea plânge, îl iartă. nu era în scenariu, citisem piesa înainte. nu se opresc. nici măcar o secundă. cei doi se îmbrățișează, se căsătoresc, fac doi copii, copiii cresc. acum sunt mari, la casele lor. cei doi stau pe șezlonguri, ea e foarte bolnavă, tușește. moare. el e singur, copiii nu-l prea vizitează. are părul alb, vederea slabă, mănâncă rar și prost. moare. copiii se ceartă pe moștenire. cortina nu mai cade, a durat mai mult decât credeam. au rămas foarte puțini spectatori, suntem vreo 2 sau 3. în fine, plecăm, nu se mai întâmplă nimic. ies din teatru și merg spre Cișmigiu. mă opresc la semafor, aștept să se facă verde. lângă un copac văd o cutie de carton. ah, mă gândesc, o iau, să pun în ea niște haine pe care nu le mai port, să le dau cuiva. în cutie doarme un om fără casă. îl trezesc cu mișcările mele, n-aș fi vrut. scuze, zic, scuze, v-am deranjat. mă lovește cu o pocnitură scurtă. mă opresc o secundă. parcă nu era în scenariu, îmi spun. bine c-ai venit, zice omul, că de mai întârziai m-aș fi prăpădit și eu. în continuare stau locului, nu-mi vine să cred, îmi vine să rîd. cortina.

viața ca un timp ca o sevă.

trece, rămân așchiile, fibrele - lemn de foc.

dar numai dacă privirea

e neputincios suspendată

între lume și / propriul suflet.

de foame

am mâncat trandafiri din grădina blocului

aveau petale amare dar parfumul ștergea

gustul greu.

nu mi-a fost bine, am leșinat în fața liftului, m-am trezit

la spital. ”mă copile” îmi zicea o doctoriță,

era mare și albă ca maica domnului.

măicuță, am visat, i-am zis, o mie de vise deodată.

”te mai doare burta?”

”nu, nu”, i-am răspuns

și mă gândeam numai la visele acelea

și la cum să le povestesc

și la voi.

Părintele Inochentie de la Schitul Curbata avea

grijă de vulpile și urșii care veneau înfometați la poalele muntelui. Le dădea să mănânce, îi mângâia pe spinările aspre, le vorbea îndulcit și fără vină. Era el însuși masiv și păros ca o hiară veche de zile, bătut de vânturi și de arșiță căci trăise în codrii muntelui din dor de pustie. L-am cunoscut și eu într-un an, într-o vară, când am ajuns la Curbata rătăcind traseul dintre Rodna și Bistrița Veche. Mi-a dat cafea fierbinte și apă rece, am vorbit despre tot și despre nimic, așa cum au talentul numai sihaștrii să coasă vorbe faine din silabisiri mai vechi. Acum vreo 3 ani am vrut să-l revăd dar n-am mai fost chip. Am aflat uluit de la starețul Talasie că părintele fusese înghițit de un urs bătrân cu tot cu bocanci și potcap. Nimic n-a mai rămas din el, a dispărut pe de-a-ntregul în borta ursului. Nu știm, așadar, dacă Inochentie s-a făcut urs sau ursul s-a făcut Inochentie. Dar putem să întrebăm.

am visat că

mergeam pe un drum prăfuit de câmpie. nu era nimeni în jur. departe se vedea o pădure, mă gândeam să ajung acolo pentru puțină umbră, voiam să mă și odihnesc un pic.

soarele ardea din toate părțile, mă topeam, simțeam că pierd drumul. și numai ce a apărut de nu știu unde o caleașcă veche și hodorogită cu doi cai înhămați - unul sur și unul gălbior. se oprește puțin mai în față, ajung în dreptul ei, o ușă scârțâie, o scăriță se coboară și-s invitat înăuntru.

pun piciorul în scară și mă introduc cu multe mulțumiri. de îndată ce mă așez pe-un loc, mă și trezesc brusc din somn.

aici e un soare foarte luminos. stau în conștiență ca într-o caleașcă veche.

”Amplifică esențialul, lasă evidentul în vaguitate”

Strategie à la Van Gogh. Merge lin dacă am disponibilitate. Dar de unde așa o libertate de acțiune? Temeinicia o dă viața ca artă, pentru că nu cred de loc în viața ca o pradă și nici ca o paradă. Uite, rugăciunea copiilor - inocență în act. Ca să nu fie toate în deoființa imitației, e credința cea care eliberează. Candoarea în potență, sacra naivitate a știutorului. Ciripit, foșnet, zumzăit

ca tot atâtea radieri constructive. Premisa majoră e să învăț cuvinte ca să știu când să tac. Termenul mediu, viața, e distribuit(ă) în orice posibil enunț. Premisa minoră e că sunt doar dacă vreau să fiu. Din concluzie scoatem moartea - cea mai ridicolă dintre spaime.

afluențe 10

Când suntem în stare de inconștiență nu știm că suntem inconștienți. Problema apare atunci când unii oameni nu-și dau seama că sunt conștienți chiar atunci când sunt conștienți. Treaba asta pare sursa a nenumărate confuzii.

Vulnerabilitatea.

Ne percepem pe noi înșine ca ființe autonome. Există această noțiune complexă de ”subiect autonom” cu referire la om. Unii zic că se întâmplă de când cu modernitatea. N-aș băga mâna în foc.. Stoicii, de exemplu, au susținut ideea autonomiei etice a omului cu mult înaintea modernilor. Științele sociale (și nu numai) se articulează în jurul omului văzut ca ființă rațională. Teoriile morale converg spre acest lucru, antropologia, psihologia etc. Bun, dar omul nu e exclusiv rațional. Ba chiar sunt destule argumente că nici nu ar tinde natural spre asta. E nevoie de vulnerabilitate ca de un instrument critic. Vulnerabilitatea defocalizează relațiile, modalitățile. Omul e fundamental fragil, să recunoaștem. Și îi trebuie, probabil, o perspectivă cu accentele deplasate de pe raționalitate/competitivitate pe vulnerabilitate/acceptare. E realist să ne mai diluăm din autonomie ca preț pentru înțelegerea propriilor intensități.

În mistica otomană e de căutat un anumit mistic: Kaygusuz Abdal pe numele lui. Kaygusuz a fost un derviș, un mistic rătăcitor îmbrăcat în piei de animale și cu cercei grei de argint în urechi. A murit la Cairo prin secolul 14, nu se știe exact când și cum. Dar are un mormânt foarte vizitat pe dealul Muqattam, unde sunt îngropați mulți sfinți sufi. Kaygusuz a scris poezii. Destul de multe și compuse într-un limbaj cifrat, poemele mistice ale lui Kaygusuz sunt caraghioase și paradoxale la prima lectură. Multe vise istorisite detaliat în care dervișul nostru consumă platouri nenumărate cu halva, sarmale și baclavale, preparate și servite de Allah însuși. Ba într-unul dintre poeme, Kaygusuz povestește cum se chinuie să gătească chiar el un gâscan dolofan, operațiune care îi consumă 40 de zile încheiate. Sigur că toate visele astea hedonist-gastronomice trebuie citite într-o cheie mistică. Ce mi s-a părut remarcabil a fost stilul, adică împachetarea asta parodico-absurdă a unui parcurs teofanic foarte profund într-un limbaj de multe ori clovnăresc sau lipsit de reverență fariseică. Sfinții știu cel mai bine, nu-i așa?

Eram încă un copil, aveam vreo 7 ani, când am pus niște întrebări.

La care am primit răspuns după 25 de ani.

Cam așa merge treaba.. ..Adică îmi ia două secunde să spun o propoziție și apoi alerg ani buni după punctul de la final. De altfel punctul ăla e cel mai greu de găsit.

”ludic” este anagrama lui ”lucid”

și nu cred că-i tocmai întâmplător. amintiți-vă că în prologul dialogului platonician ”Timaios”, pythagoreul din Locri propune un ”eikos logos”, un așa-zis ”discurs plauzibil”. după care urmează întreg vertijul cu făurirea kosmosului de către demiurg conform modelului inefabil al Ființei, apoi alcătuirea omului ca făptură failibilă, sortită echilibrului pe care greu îl poate dobândi, etc, etc.

e totul un ”joc” în discursul lui Timaios, dar unul lucid. cum altfel să poți vorbi despre tot, despre orice, despre părți, despre întreg, despre zei și despre oameni? în joc, firește, în ghicitură, în ”ca și cum”, ludic. însă lucid. abia acum înțeleg (cât de cât) gradul de rudenie foarte apropiat dintre ”a fi în lume” și ”a visa lumea”.

E un anumit moment, fondator, pentru restul zilelor care vor urma. Și parcă întotdeauna e o căutare deznădăjduită. O chircire în propria singurătate, care o face de neînțeles. O crispare în starea intensă de neajungere pe care ți-o dă faptul de a fi bun, dar lipsit de credință. Și nu-i necredință, ci lipsă de încredințare, când nu mai auzi odată chemarea deși auzul e atât de ascuțit încât străpunge cerul. Însă tăcerea e mai puternică atunci decât orice viteză a lumii. O așteptare disperată, cu sufletul ghemuit în gât și pleoape strânse, cu spaimă în loc de inimă. E un moment unic, întemeietor pentru celelalte bucurii pentru care vei lupta tensionat, ascetic. Fructe cu sâmburi amari, cu suc de ambrozie și nectar din care vei mușca cu poftă vie chiar și în somn.

orice percepție a sublimului

e plauzibil o condiție corespondentă a experienței sacrului. iar reflectarea imediată a sacrului trebuie inclusă printre experiențele originare ale omului.

sacrul prin exogeneză are abundent de a face cu sublimul. liniile mari ale situării în cosmos - cerul, pământul, muntele, pădurea, oceanul, deșertul, etc) - generează trăiri contradictorii azi: strivire/înălțare, copleșire/deschidere, intimitate/dezintegrare. dar posibil indistincte într-o copilărie a umanității incapabilă de disjuncții.

sacrul văzut ca separat, diferit calitativ, însă în absența conceptului de superioritate, ca un fel de organicitate paralelă, un ”dincolo” fără ”deasupra”, un ”lângă” fără ”sus”.

De fiecare dată când mă întorc în timp, încercând să-mi amintesc primul gând pe care l-am gândit vreodată, mi se pune pe umeri un fel de siguranță liniștitoare: sunt convins că primul meu gând a fost ceva de felul unei mirări prelungi. De atunci, probabil, își caută drumul către enunț, de vreme ce regăsesc filonul ei de fiecare dată când îmi decojesc o simțire sau deșir un vis. N-am ajuns încă la propoziție, n-am ajuns încă la formulă.

De aceea..

Nu am nimic important de scris, nicio moștenire mai acătări de lăsat. Deocamdată vorbesc mult, foarte mult, pe oriunde sunt chemat. Vorbesc și nechemat, vorbesc cu oricine, oricând, despre aproape orice. Am răbdare și sunt curios - virtuțile începătorului. E bine. Totul e bine. Nu doar pare, chiar este. M-am convins de asta cu multă vreme în urmă, înainte ca centrul orașului meu să se scufunde încet, ca o insulă de nămol înfierbântat, ca un plaur în derivă. Despre asta vorbesc - despre cum să învățăm mai ușor înotul. Sau cățărarea. Sau e totuna.

acel moment când

pentru că e primăvară faci curat prin sertare și găsești instrumente medicale vechi și foi îngălbenite de observație clinică pe care zei ancestrali precum fericita întristare și bucuria nemișcată ți le-au strecurat cândva printre cusăturile minții în speranța că știi să citești dar tu de fapt ai uitat toate semnele și acum ți le aduci brusc aminte doar pentru că niște vrăbii rîd în hohote ascuțite gâdilându-se de scoarța salcâmului tânăr de la fereastră

afluențe 09

Plouă. Un necunoscut trece repede pe lângă mine. În câteva zeci de pași trăsăturile i se dispersează. Încă puțin și silueta îi va fi o linie subțire și întunecată. Apa o va șterge complet, nu voi ști cine a fost, dacă îl voi revedea nu îl voi recunoaște. Atât rămâne: un indicator pentru solubilitatea memoriei. Ne străduim să adunăm amintiri despre noi, asta suntem în final – o colecție de amintiri. Timpul macerează memoria. Rămâne ceva din foamea și mânia care te-au făcut să pornești la drum? Rămâne ceva din durerea care te-a învățat să vorbești, nu doar să înșiri cuvinte? Rămâne ceva din vulnerabilitatea peste care ai împrumutat putere?

aveam o vecină atât de bătrână, sigur avea peste 100 de ani. când eram copil îmi povestea întâmplări din primul război mondial. stâtea în fața blocului pe o bancă și privea în gol. sau în plin, nu știu. sau în amândouă, pentru mine nu conta atunci, nu știam prea bine nici dacă era dimineață sau seară.

într-o zi mi-a cerut s-o țin de mână ca să urce scările.

avea pielea tare și brăzdată ca o scoarță de copac. mirosea a frunze strivite între degete - viu și mort în același timp.

Platon sugerează undeva că există o asemănare între sufletul cosmosului și sufletul uman. Iar această asemănare transferă din macro- în micro- un fel de întemeiere a cunoașterii. În plus, această întemeiere în asemănare orientează toată viața morală a individului etc etc

E ca și cum am spune că legătura dintre sufletul nostru și univers e atât de strânsă încât ce cunoaște cosmosul și ce cunoaștem noi e totuna.

Condiția umană.

Ne delegăm întotdeauna tot ce e mai valoros și fundamental. Libertatea - comunității, reflecția - filosofilor, suferința - sfinților, neliniștea - poeților etc. De parcă niciodată nu suntem pregătiți să fim ceea ce suntem. Asta de partea noastră. Dar de partea celor cărora li se înmânează mandatul, nu sunt ei cei mai însingurați dintre oameni? Nu sunt ei cei cărora le pândește abisul în orice ungher de suflet? Starea fericitei întristări - care nu e nici răsplată, nici chin, care nu e nici compensație, nici pedeapsă - asta e partea lor - un ceva mirabil și inadmisibil în același timp.

Ca exemplu de generozitate avem cerul.

Își distribuie albastrul în toate lucrurile de sub el fără să se consume. Iar dacă am căuta albastrul acesta în lucrurile de aici, ar fi o excepție să-l găsim. Cerul preferă să se ascundă când coboară, lăsând oricârui fapt propria nuanță. Întruparea albastrului are în ea un număr de mister cu care am putea să ne măsurăm elongația inimii - de la noi către lume.

”Flori naturale” într-un

oraș prea aglomerat, pe o stradă prea strâmtă, într-un magazin prea mic, când ne-am obișnuit cu buchete de plastic. În cazul ăsta, să fii florar nu e o ocupație, e un fel de a fi singur. Acum, ca într-un exercițiu de clasă primară, să înlocuim ”flori” cu ”gesturi”, cu ”plecări”, cu ”rămâneri”, cu ce vreți. Orice expresie ar rezulta, ar avea în ea tensiunea dintre dorință și plăcere. Cei care locuiesc în furnicarul orașului nu pot avea nici măcar un singur gând în care să nu apară neliniștea. Abia asta transformă tensiunea din aspirație în ceva insuportabil.

Am visat că

certitudinea și credința nu erau același lucru. Fiecare umbla desculță, amândouă pe același drum. Dar una se uita în soare și cealaltă pe pământ. Certitudinea se îngusta, se făcea galbenă ca ceara, numai piele și os, șușotea mereu ”și a fost o noapte, apoi s-a făcut o zi, și a fost o noapte apoi s-a făcut o zi”. Credința se lărgea de fiecare dată când voiam s-o țin de mână. Mâna ei se făcea mai mare decât mine și decât tine la un loc și ne potolea tremuratul. Ea ne dădea ”bună dimineață” și nu-mi aminteam noaptea de dinainte. M-am trezit și nu mai era niciuna, nici alta.

Cred că o definiție acceptabilă a procesului de autoanaliză ar trebui să ia în considerare regresia către prezență.

Explic în 2 vorbe:

Copilul care nu are încă acces la discurs trăiește într-un față către față cu imaginea. Dar nu compensatoriu, ci pentru că percepând altfel succesivitatea nu are cum să stocheze realitate de discurs prin memorizare mecanică. Adică memoria copilului este și act de prezență în același timp. Inocentul nu are decât prezentul. El proiectează sau retrasează în mod magic.

Ce se pierde când se câștigă vocabular (discurs) este tocmai posibilitatea de prezență, îndepărtarea de imagine. Autoanaliza ar putea fi confirmată ca o încercare de reîntoarcere, de regresie pozitivă la un imago-status al prezenței efective în ”a fi”.

afluențe 08

Poveste byzantină pre grai fanariot diortisită:

”Grădina Edenului fusese lăsată în paragină de când părechea cea dintâiu surghiunitu-s-a în afară cu glasuri îndârjite de trâmbiță serafică și chimval arhanghelesc. Dumnedzeul cel mare și răzleț nu mai trecuse nici domnia sa pe acolo. Astfel, nește îngeri mai tineri și mai neștiutori, cotrobăind pren cămările kosmosului, găsiră astă minunată și duhovnicească livadă. Se apucară, cu heruvimică voinicie, să răscolească pre la rădăcina florilor umbroase după adamantine pomeniri. Curioși peste poate, cum le stă bine unor minunate arătări, doreau să afle ce-i cu părăsitul loc. Un gând negândit, luminat de dincolo de lumină, le-a vorbit în fără-de-limbă și le-a limpezit așezarea-ntrebării: era pierdutul Rai.

Adamul și Eva lui se desfătau nesfârșit de extazele eternelor vuiete de har. Pentru ei nu mai avea rost rânduit dumbrava Începutului. Evgheniții îngeri au priceput și, jucându-se înțelept, căutau cu liniștea ceva suveniruri. Din rugina ce-au găsit și-au făcut podoabe pe la cereștile lor case, care din Deal, care din Vale. Iar din vechiul și sfințitul mucegai ce-l scoseseră din uitare, au zugrăvit un chip grozav, depus acum la marginea lumii:

v i s u l p e n e d o r m i t e.”

Tensiunea semanticii.

Azi nu seamănă cu ieri. Dar asta nu o mai poate spune decât cel care găseşte timp să privească înăuntrul nuanţelor zilelor. Similar, niciun cuvânt nu exprimă aceeaşi realitate ca un altul. La rigoarea marelui joc al limbii pe care o vorbim, nu există sinonimie.

Gramatica e închisă într-un sistem fix. Nu sunt convins că sintaxa cunoaște evoluție. Are aceeași mobilitate ca pedalatul în gol, adică orice limbă poate fi învățată. Apoi, posibilităţile pe care vocabularul unei limbi le oferă sunt aproape nelimitate. Aproape. Deși semantica tinde spre incomunicabil, cuvintele se vor încăpățâna mereu să aproximeze – încărcate fiind cu tensiunea asta perpetuă a nerostitului. Dar nu e genul de aproximare dictată de sărăcie, e mai degrabă vorba de o mediere, de o intercesiune a cuvintelor către și de la inexprimabil. Asta ar fi ordonata. Să ne mirăm împreună de abscisă:

În jurul cărui lucru se răsucesc cuvintele? E o învârtire în vecinătatea experienţei, de bună seamă. Realitatea experiată se cere mereu povestită. De aici încolo rolul vocabularului oricărei limbi este investit cu puterea de a metaforiza – promisiunea cea mai cinstită a înțelegerii. Care putere este una magică. Şi zic asta fără să mă tem de accepţia copilărească pe care gândirea magică a preluat-o astăzi pe neîntrebate și pe nedrept.

Nu facem altceva decât să povestim ce ni se întâmplă. Obişnuim să numim asta a ne comunica pe noi înşine.

Produsul cartezian dintre limbaj și indicibil e preluat prin repetiţie de psihologi, filosofi, teologi, poeţi, etc. Rostirea e organică prin faptul că metafora e vie înăuntrul oricărui concept exprimat şi a oricărei noţiuni pasibile de verbalizare. Metafora e conţinutul limbajului, referinţa semanticii. Substanța (magică) a metaforei se scurge în cuvinte şi emană, menține sau transfigurează realităţile.

Cred că accesul la metaforă necesită preliminarul unei linişti arhetipale, unui statu quo ante verba.

Ca să nu fie vorba de conflict, o să prefer în schimb câteva cuvinte despre luptă. A fi conflictual înseamnă a percepe eronat. A lupta înseamnă a ținti spre o semnificație. Întrebarea, deci, ”pentru ce ești dispus să lupți?” mi se pare mai potrivită decât oricare alta dacă e să vorbim despre împlinire (dacă acceptăm că suntem fundamental incompleți). Pentru a lupta e necesar să avem o minte antrenată. Pentru a desfășura conflicte sunt suficiente viscerele. Împărăția Cerurilor se ia cu asalt. Spiritelor de esență tare le e mai apropiată lupta, pentru că numai ea schimbă intenția în faptă, deci e soră geamănă voinței - din aceeași Rațiune fiind născute. Văd aici două elemente ajutătoare (sabia și teaca): credința și simțul realității.

Credința e o subtilitate a renunțării la sine. Dar să trăiești cu impresia că ai credință statornică în timp ce încă mai ai nevoie de justificări și compromisuri e apăsător, ipocrit, nedemn.

Dar nu mai grav decât atunci când îți trăiești viața ca și cum ai fi un personaj dintr-un film care se desfășoară în capul tău. Nu e vorba de nicio patologie, sunt destui dintre semenii noștri cotidieni cu destinele lor contractate fără negociere cei care-s captivi într-un rol iluzoriu. Să fii real nu e odihnitor. Puterea nu vine din mediocritate, ci din mediere.

e un loc în august când

nu mai e nevoie să știi că aștepți, când

se deznoadă conturul lucrurilor și umbra din ele iese încet. mintea e goală, e o carte uitată în tren. dar încă nu e liniște. se mai aud, înfundat, secundele trecând prin fața ferestrei.

Inteligență și credință.

Credința e un sistem de referință - poate fi ”nordul” sufletului dezorientat. Dar ca orice sistem de referință, nu admite corecturi decât în funcție de o sursă exterioară sistemului. Astfel rolul inteligenței e capital. Credința fără inteligență e radicalism sec, o catacombă primitivă și igrasioasă. Inteligența fără credință supraviețuiește, dar în stare de ebrietate.

....

Mă întâlnesc des cu o situație: oameni neconsolați care își duc sinele la culcare, acoperindu-l tandru cu uitarea. După care, atenți să nu facă vreun zgomot, ies în puterea nopții rătăcind pe coclauri unde-i latră câinii și îi mușcă frigul, unde își trăiesc viața ca un vis obscur. Îmi spunea un sihastru cu cap de cerb că aceștia sunt ”fără asemănare”. Adică nu au semeni alături. Și lipsiți de putința de a-și găsi asemănarea, de a se reflecta, se lasă absorbiți de gravitația periferiei.

....

Știm și noi că e un ceas al nopții când soarele e atât de îndepărtat încât pare să nu mai fie deloc. Ceasul ăsta e mai greu decât viața.

Situații de acces.

Deseori empatia poate fi înțeleasă ca un acces la sufletul celuilalt.

Ceea ce nu se întâmplă, nimeni nu știe clar de ce, și în cazul minților. Mintea altuia nu poate fi accesată, fiind constant fugitivă. Mintea pare un proces, nu un dat, cum e sufletul.

Când spun suflet, vorbesc despre acel rest insondabil, aproape apofatic, fundal insolubil al vieții interioare.

După un fragment de discuție despre maenadism și Dionysos-ul nietzschean am avut toată seara senzația unui lapsus. Memoria mecanică mai trebuie unsă, nenicule. Mi-am adus aminte abia în metrou, referința fugară era cartea lui Kerényi.

Cu ocazia asta am vizitat o idee veche și dragă: diferența dintre ”zoe” și ”bios”. Tot viață, dar ce viață... ”Zoe” rămâne într-un general nedeterminat, în vreme ce ”bios” ar fi conturul particular(izator). Zice-se că de aceea spunem ”biografie” și nu ”zoografie”. Dar relația prin contrast e măsura: ”thanatos” e ceva opus lui ”zoe” în mod decisiv. Definiția lui ”zoe” ca ”chronos tou einai” face din viață (”zoe”) un continuum care se decupează în vieți (”bios”). Timpul sufletului (ca la Plotin) sau fenomenologicul ”timp existențial” e ”zoe”. În acest ”zoe”, spune Plotin, trecem de la un ”bios” la altul. Care e legătura cu zeul Dionysos? Păi vitalismul dionisiac are de a face cu ”zoe”, iar maenadismul e trecerea entuziastă de la ”bios” la ”zoe”, adică fix acolo unde moartea nu ajunge, doar stă în prag și se strâmbă infantil. Urâțenia thanatică înhață particularitatea, ”bios”-ul. Unchiașul Dionysos ne ferește de așa ceva.

afluențe 07

Ați observat și voi -

din când în când diferențele sociale se accentuează. Acestea sunt așa-zisele ”momente de criză”. Inegalitățile există oricum, ele sunt inerente oricărei comunități. În crizele economice se adâncește despărțitura dintre săraci și bogați. În crizele politice se mărește distanța dintre o facțiune și alta. Crizele sunt bune pentru că decantează starea de fapt, fac ordine în potențialități, ierarhizează actualizările etc. Probabil că principiul după care se cern lucrurile e unul utilitarist, nu știu.

Conservatori sau progresiști, cu toții caută să înțeleagă ordinea socială privind și pe verticală spre mișcările armonice mai largi ale Ideilor vecine cu eternitatea. Legile oamenilor tind să imite legile kosmosului, dacă ținem seama de principiul Dreptății. De aceea momentele de criză sunt inevitabile: exprimându-se prin mișcare, acest univers (social sau de mai sus) nu poate evolua altfel decât trecând de la un moment la altul. Asta implică selecție, judecată, separare, distingere, deslușire. Adică exact ce înseamnă ”krisis” la origine.

Am vrea să facem și pe Pământ așa cum este în Cer. E doar un stadiu de viziune, firește, dar fără această esențială etapă de întemeiere suntem cu totul pierduți. Într-un mare fel, Împărăția Cerurilor este adevăratul stat paralel.

Doamna B. e singură.

Ea și o pisică bătrână, amândouă așteaptă acum ploaia. Știți cum e cu ploaia: niciodată nu pare să plouă destul. Amândouă ațipesc la prânz, amândouă visează. Poate că uneori își visează una alteia visele. Singurătatea asta e ca un spital în care toate zilele de demult stau și așteaptă vizite. Iar doamna B. e răbdătoare cu ele. Le duce de mâncare, le citește ziarul. Doamna B. e încordată cu oamenii. ”Pentru oameni ar fi trebuit să se facă un manual”, îmi spune. Eu doar zâmbesc. Sunt prea tânăr ori poate neputincios. Dacă aș îmbrățișa-o, ar întineri 50 de ani dar dispare mereu înainte de ultima propoziție. Nu spune niciodată ”la revedere”. Sigur nu crede în asta. Mă gândeam la ea, la doamna B., autobuzul era gol, țineam cărțile strâns. Cărțile sunt singurătăți devenite materie. Le închizi, le deschizi, le ridici, le pui în raft. Singurătatea scriitorului e acolo, între coperți, în lumea largă. Dar doamna B. n-a scris nimic și nici n-o să scrie. Singurătatea ei e ca ploaia, știți deja cum e cu ploaia: niciodată nu pare să fie îndeajuns.

Dar dacă e adevărat ce se spune,

că în ultima clipă a vieții retrăim întreaga existență,

și asta e exact ce ni se întâmplă acum? Ar însemna că ultima clipă e de fapt penultima.

Paradoxal, mereu penultima.

Ceilalți nu te văd,

ei te inventează și apoi te doresc sau te lasă în urmă.

Dar tu fii liniștit, într-o lume în care nu există decât suferință și logică nu ai nimic de pierdut.

Mai sus nimic,

e firesc să fie așa. Aici

limita urcușului e să stai cu sufletul la gură, cel mult atent cum se suie din tartarul viscerelor spre dinții strânși, zdrobind mecanic pânda cu care ești gata să-ți iei rația de zbor. Dar știi și tu că nu ești făcut pentru zbor, e doar un alt cuvânt pentru vis, care e doar un alt cuvânt pentru puțin, care e doar un alt cuvânt pentru tot. Însă când ți se dă totul, ți se ia totul. E ceea ce se întâmplă în fiecare secundă. De asta ești nevoit să lupți pentru ce scapă timpului printre fire când țesătura lui se rărește - pentru că nu știi ce să faci cu răul, altfel te-ai mântui. Dar tu încă mai crezi în trecere.

Guido Montana a călătorit 11.000 de kilometri ca să vadă un lac despre care se spunea, ca într-o legendă, că are proprietăți vindecătoare. Când a ajuns acolo a fost un pic dezamăgit. Lacul cu pricina semăna foarte tare cu unul la fel de banal de lângă orașul lui.

Cum să vrei lucruri diferite când toate sunt aceleași, la fel, mereu?

Sau poate nu-i asta morala..

Să zicem că cineva poate fi un intelectual fin dar și un ignorant în același timp. E posibil? Sunt sigur că da. Erudiția și retorica de efect nu vor reuși să spele un caracter mizerabil. Istoria e plină de exemple și va fi întotdeauna. E o chestiune de morală. Sau specializarea continuă și fără rest într-un domeniu anume de cercetare poate lăsa în off-side înțelegerea întregului. E ceva ce ține de gestionarea cunoașterii. Sau un super cerebral manifestă insensibilitate ori prost gust etc.

Dar cea mai grea suferință pentru omul care se vrea inteligent e radicalismul care duce la închistare, lipsa deschiderii care duce la imposibilitatea dialogului, dogmatismul care mineralizează palpitația inițială. Orice ”ism” duce cu sine un pericol de uscăciune și moarte. Exclusivul e o categorie incompatibilă cu inteligența. Credințele noastre, dacă sunt, sunt vii și ar trebui să rămână astfel. Ce vreau să spun eu aici e că am întâlnit mulți proști printre oameni deștepți.

Nu găsesc un roșu ca roșul lui Luchian. Roșul e o culoare nervoasă, imposibilă, iritantă. Dar roșul lui Luchian e altfel - pare static, contrastant cu orice așteptare, contemplativ. Nu are precaritatea roșului vocal, nu se conumă în nimic strident, în nimic debil. Dacă mă uit mai bine pot recunoaște culoarea inimii.

prima tristețe a cuiva poate fi și ultima.

iar între cele două momente

o viață întreagă,

dar a nimănui, îl scurge prin timp.

poezie & filosofie

de fiecare dată când citesc poezie am senzația limpede a unei confesiuni. e tot ce pot citi, de fapt, într-un poem - confesiunea aceluia care temporar se numește ”autor”.

ceva care de aproape aduce cu pâinea proaspătă și caldă: cuvântul. în cuvânt - ceva care aduce cu umbra întregului din orice fragment. în întreg - ceva asemănător scobiturii săpate în mine de tristețe: cu cât mai adâncă, cu atât mai multă bucurie poate să încapă acolo.

dar și tristețea și bucuria, răscolirea, furia, vigilența și toate celelalte.. ..dacă nu sunt conjuncturale, abia atunci sunt reale.

afluențe 06

poezie & filosofie

dintotdeauna mi-a fost ușor să spun că presocraticii, de exemplu, sunt la fel de conectați la poeticitate precum tragicii. uneori am impresia asta și despre Platon - în Phaidon, de pildă. sau în Timaios. mai ales în Timaios. poate că filosofii modernității nu sunt la fel de flexibili în căutările lor. deși nu văd de ce ”Etica” lui Spinoza n-ar fi considerat un poem filosofic. în fine..

dacă mă încăpățânez să văd în gândirea filosofică exclusiv raționalitate, voi pierde, sunt convins, ocazii nebănuite pentru reflecția sapiențială cu care se însărcinează filosofia.

theoria & praxis

anxietatea și depresia sunt, probabil, cele mai des întâlnite probleme ale omului de azi. sunt aproape convins că astea două greutăți îl împovărează mai ales pe cel care caută fericirea în mod direct, adică fără proba sacrificiului.

e știut deja prin unele cercuri că nu putem dori ce nu revendică sacrificiu. cu cât e renunțarea mai dură, cu atât obiectul dorinței e mai înalt.

până la urmă e un truism: mă am numai în măsura în care mă dau. orice altceva e jumătate de măsură sau narcisism. narcisismul se intensifică atunci când neîncrederea în comunitate devine regulă - percepția că societatea alunecă spre eșec, de pildă. .. ș.a.m.d.

Era o tânără lângă mine, în autobuzul 336. Stăteam amândoi în picioare, aproape de prima ușă. O aud la un moment dat: ”nu mai văd” ”nu mai văd”. Ridic ochii din carte și mă uit la ea. Umfla disperată orbitele spre bulevardul Elisabeta și repeta cu o îngrijorare obsedantă ”nu mai văd” ”nu mai văd” ”nu mai văd”. ”Vă simțiți bine?”, o întreb. ”Nu mai văd”, îmi răspunde. I-am propus să coboare la prima, că o voi însoți, voi chema un doctor, ceva. A fost de acord. Am luat-o de braț și am coborât. Și coboram, tot coboram, coboram și am ajuns în fața unei uși făcute din grilaj metalic vopsit în roșu. Lângă ușă un câine - fălci monstruoase, blană cu păr scurt. Câinele ăsta somnolent a căscat și în gura lui enormă am recunoscut cu ușurință trei rânduri de măsele. Fata m-a întrebat unde suntem, de ce e așa de cald. Îmi zâmbeam încurcat, nu știam ce să-i spun. Părea să fim pe lângă Cișmigiu dar eram la porțile Hadesului. Tânăra s-a așezat pe caldarâm, ”am obosit”, îmi zice. Eu mă tot chinuiam să sun la Salvare, nu aveam semnal, începusem să mă îngrijorez. Îi spuneam că va fi bine, ”va fi bine”, așa îi spuneam. Cineva m-a tras de umăr înapoi. ”Fă-mi puțin loc, te rog”, era o voce fermă dar calmă. Era un domn de la ambulanță. ”De când nu mai are puls?”. ”A leșinat în autobuz domnișoara”, am auzit pe altcineva, vreun călător martor. Am vrut să zic că nu, nu-i chiar așa. Dar am început să plâng. Și e ciudat, că eu nu pot să plâng, n-am mai plâns de ani de zile.

theoria & praxis

ceea ce visăm și ceea ce trăim reflectă o consonanță. de fapt, la o privire mai atentă, chiar o echivalență. nu prea sunt motive pentru a trimite visul exclusiv în regim nocturn. proiecțiile, fantasmele, simbolismul cu care ne încărcăm biografiile. e atâta vis încât rămășițele de ”concret” devin neglijabile deseori.

theoria & praxis

”curiozitate” și ”cură” sunt cuvinte înrudite etimologic. prin urmare, dacă voi practica (cum am făcut și până acum) curiozitatea ca pe o virtute, voi fi în stare să-i observ efectele terapeutice. asupra cărora n-am, oricum, nicio îndoială.

nu prea există motive pentru care curiozitatea să fie stigmatizată. suferim mai des de ”prea puțin” decât de ”prea mult”. n-are sens să ne protejăm percepția. ea ne-a fost dată pentru antrenarea discernerii. curiozitatea dinamizează puterea de judecată, e atitudinea care pregătește discernământul.

- θηρεπωδός -

”îmblânzitor de fiare sălbatice”.

așa se mai numește filosoful în unele lexicoane vechi. să dăm credit acestor de-plasați ex-centrici care sunt filosofii. pentru că-s, printre altele, preocupați cu schimbarea dispoziției animalice într-una eroică. ceea ce niciodată n-a fost lucru ușor. răbdare, metodă, devoțiune, sens - noțiuni din ce în ce mai perimate. dar fără de care suntem cu desăvârșire absenți din propria noastră prezență.

Obloanele de lemn cariat vopsite stângaci într-un albastru fad erau închise. În dreptul lor, o cutie mică le bloca deschiderea. M-am uitat în cutie, oricine ar fi făcut-o. Înăuntru - niște ochelari. O lentilă era crăpată așa că i-am recunoscut imediat: erau ai bătrânului care locuia acolo. Pe când eram copil el tot bătrân era, tot mereu prin curte, avea o mică livadă. În ultimii ani l-or fi ajuns oboselile, stătea mult la mica lui masă verde din fața cerdacului, fuma dintr-o pipă arhaică. Am înțeles. Am dat roată prin curte - toate merele erau căzute, neculese. Piersicile la fel, putrezite printre buruieni. Umbra fagului dinspre uliță părea mai deasă. Am închis poarta, am tras ivărul de fier și am pornit pe-o năucitoare căldură spre cimitir în nădejdea că-i voi găsi crucea. Luasem ochelarii să i-i duc, să-i aibă aproape. Tot mergând, i-am pus la ochi. M-am oprit, era de necrezut. Atât de multă lumină nu mai văzusem nicicând. Dar nu era atât lumina, cât ceea ce părea să fie la doar trei pași în fața mea - ceva foarte asemănător unei uiwgfuqefbijedwbfu3wrytgvbsk75end901lkasdffbbbbbbb

Înainte de a crește în expresia ce-i este rezervată, orice sâmbure de relație e fertilizat în pământul negru al unei tulburări.

Acel moment când

ai senzația că ești undeva, la capătul lumii cunoscute, dar tot vrei să știi tot ce se poate ști despre ai tăi. Însă oricâte știri oribile vei parcurge despre decădere, despre nepăsare, despre vanitate și altele asemenea, tot nu te poți abține să nu citești de fapt mereu printre rânduri, pe sub ele și pe deasupra lor, căutând acel ceva imperisabil, luminos și nemișcat care îți îngăduie tristețea în orice entuziasm sau vigilența în orice uimire. Pentru că, fiind aceleași știri de pe timpul lui Pericles ori Augustus, ele nu sunt noutăți. Sunt doar știri, iar știrile nu par interesante.

afluențe 05

De multe ori se întâmplă să fii martorul unei întâmplări despre care nu-ți dai seama dacă se petrece în tine sau în afara ta. Sunt acele micro-evenimente firești dar stranii la o privire mai atentă: o vrabie privind în gol, un gândac plutind calm pe luciul unei bălți, momentul exact în care un măr putred cade din pom, o briză de parfum într-un loc perfect pustiu. O senzație evanescentă că lumea asta are un dublu cu care se intersectează involuntar. Ce separă cele două lumi trebuie să fie o substanță onirică, ceva ca o irealitate acvatică, precum în fotografia Susannei Majuri, ceva ca o țesătură incoloră din fire dense de posibilitate. Iar identitatea ta, care nu e decât o poveste continuu spusă, își va rezuma subit tempoul la un andante uimit. Nici nu ai când să te sperii. Sperietura vine cu primul gând gândit și nu te mai lasă cuminte decât la următoarea transparență întâmplată. Și respiri sacadat, de la un salt la altul, printre momentele astea bizare.

”adormisem cu fereastra deschisă. m-au trezit cicadele cu susurul lor metalic. a fost un minut în care, între veghe și neant, m-am simțit privit prin ochiul ferestrei de un zeu necunoscut și abrupt. strâns în unghiul îngust al unei camere ce se micșora, am alunecat pentru un moment într-o amnezie viermuitoare. a fost un kairos frenetic și concentric, lărgindu-și meticulos pântecul haotic. dar eu știam un truc de la un fost pușcăriaș: trebuia să-mi aprind o țigară cu ochii închiși. etc etc”

acel moment imperceptibil când

descoperi că lucrurile din jur și oamenii și timpul și tot

și-au pierdut greutatea de o vreme bună și au început să se transforme nu în răspunsuri cum te așteptai ci în mici vârtejuri obscure fără gravitație iar avânturile și obsesiile și revoltele pe care le cunoști foarte bine dar pe care nu le mai asculți se vor scurge în pământ printre riduri doar ca să rămână în locul lor o linie subțire luminoasă fragilă al cărei nume nu-i dintre cele știute

îmi amintesc

leagănele de tablă în formă de bărcuțe ruginite și sparte din loc în loc știam câinii de pe zece străzi și zarzării din curtea unui moșneag cu pălărie decolorată și ferestrele cu canaturi de lemn tare curtea școlii cu plopii de acolo biblioteca de lângă piață cu sute și mii de cărți dar eu nu citeam decât despre pirați și rătăcitori până târziu până când am devenit unul dintre ei

simțul orientării -

o funcție pe cale de dispariție.

dacă percepția spațiului se schimbă, laolaltă cu cea a timpului, asta ori înseamnă că virtualul preschimbă experiența realității, ori semnificația lui ”a fi în mișcare” se dispensează de coordonate. oricum ar fi, deplasarea de la A la B se debilizează. suntem mereu pe drumuri dar stând pe loc.

privește cu atenție capătul lumii se spune că acolo nu mai poți simți nimic e doar o legendă de fapt abia acolo dai de rădăcina tuturor sentimentelor spaima că se va sfârși teama că nu se va sfârși aversul și reversul aceleiași monede de plumb după care un val imens apocaliptic eshatonul și catastrofa un val aproape absolut își va cere plata tu dă-i sângele și carnea ta și rămâi calm însuți întoarce-te la ai tăi privește-i vorbește-le spune-le simplu nu v-ați născut deci nu veți muri

un geam spart, bâzîitul unor muște într-o scară de bloc, lifturile care miros a gunoi - repulsii mărunte fără de care mi-aș închipui greu rostul ploilor la periferie.

apoi vin la rând nostalgiile minuscule, ca niște găuri negre de anonimitate care înghit zilele și

nu mai lasă din ele decât mirosul de cafea sau lătratul îndepărtat al unui câine. dar în lipsa lor, oricâte nimicuri ai mai găsi că sparg ființa, nu ai înțelege frica, marea frică a nimicului. cea care crește în fiecare silabă câte un ocean de tăcere asurzitoare.

Acel moment

când ești într-un autobuz aglomerat care tocmai trece pe lângă un cimitir și dintr-odată un țigănuș măiastru pune acordeonul la treabă împingându-i burduful cârpit și alunecând degetele murdare pe clapete lasă printre noi o brumă de buenos aires așa că lumea tocmai zâmbește nostalgic când eu închid ochii iar cele două bătrâne de lângă mine cu sporovăială ușor îngrijorată au printre cuvinte o sete de viață ce intră în mine și mă face umil și desăvârșit apoi le mulțumesc în gând deschid ochii e soare

”Speranță” e un sinonim pentru ”răbdare”. Pentru că speranța nu e doar opusul disperării. De multe ori nici nu e în relație de opoziție cu deznădejdea. Coborînd pe o potecă etimologică, descoperim că speranța e o stare de așteptare pozitivă, indo-europeanul *speH- însemnând situația în care lucrurile s-au potrivit bine într-un final. Duce cu gândul spre o stare de certitudine a unui sfârșit bun.

Este, pe de altă parte, o legătură mai strânsă între ”disperare” și ”exasperare”, între pierderea controlului și iritabilitate. Analog, există o diferență bine conturată între ”speranță” și ”iluzie”, adică între starea de proiect și simplista fantasmare neproductivă.

Cred că e nevoie de înțelepciune pentru a ști să speri, tot așa cum numai un suflet necopt poate dispera.

”Lumea asta-i cum o vezi și cealaltă cum o crezi”.

.

Mi-a plăcut vorba asta, nu știu de unde e și cine a spus-o. Nu știu nici măcar dacă expresia e cea exactă, cert e că mi-a plăcut și îmi place și acum.

Greu să explic de ce în câteva cuvinte. Inițial, mi-a trecut prin minte că poate fi cu ușurință ”spartă” în două logici diferite - vederea (percepția) și credința. Am mizat pe distincția asta și am lăsat gândurile să se rostogolească. Am coborît și eu după ele și am avut această mică descoperire, la care țin foarte mult și pe care vreau s-o împărtășesc, că aici, în lumea care ne-a fost dată, percepția este esențială. Și când zic ”esențială” chiar folosesc uzul de profunzime al cuvântului.

E posibil, sigur că da, să operăm în lume cu echivalența percepție = cunoaștere. Dar, mai mult decât atât, o atare egalitate de sens se prelungește dincolo de fizicalism, de materialism. Nu despre virtuțile empirismului e vorba în cele din urmă, ci de privilegierea imaginației. Pentru că, da, înaintea și în dreptul percepției găsim, netulburată mergând spre adevăr, Imaginația.