11/02/2014

17

.
Ochii lor mă priveau dintr-un ascuns uleios, vecin cu moartea cea mai lacomă al cărei nume era spaima de a mai face un pas şi în el un gând în care să dorm fără griji. Orbirile lor aruncate peste oraş, în praful de pe străzi înguste, scădeau ziua, o scufundau, o sugrumau. Înaintea mea se lungea pe ziduri o singură, mare pată neagră. Teamă desfăcută în mii de case pustii, de porţi ce nu mai puteau închide frica în camere sordide. O umbră care muncea toată lumina, care făcea din tăcere un sarcofag, un animal cumplit în spatele ochilor.
.