09/03/2014

26

Mi-am pierdut toate simturile pe cand eram copil. Intr-o seara de toamna mi-au cazut din mana jucariile si s-au rostogolit fara zgomot in pivnita. De atunci tot cobor dupa ele. Din ce in ce mai adanc si spatiul subteran s-a transformat in timp si pe langa el intr-un mic lac vascos de intuneric. E ca o gaura neagra care inghite tot ce graviteaza in jurul meu, numai pe mine nu. Dar e bine aici, fara s-o stiu, la radacina acestor plante de leac. Eu le dau seva atotcunoscatoare.
In pivnita e o lumina rasucita printre gratii, ferestrele minuscule nu lasa inauntru decat nostalgia unui uter uscat. Peretii sint cei mai aproape de mine. Peretii solitari din beton, cu scrijelituri anapoda, cu gauri mici in care paianjenii au impietrit. Sangele nu mai curge prin mine pentru ca timpul a stat, pentru ca nu mai stiu daca e zi sau noapte, pentru ca totul e o liniste care seamana cu inexistenta. Dar aici, jos, am crescut in mine un cer in care ma ghemuiesc si zambesc in deplina uitare. Un paradis.