15/03/2014

28

Stau cu spatele la perete. Liniştit. Aştept. Poate ca în curând tăcerea ta va acoperi luminile cu o draperie groasă, grea, gravă. Glasul ţi-a scăzut, ochii ţi se micşorează. Nu mai durează mult...Dar speranţa e o altă faţă a iluziei. Vocea ţi se învolburează, creşte nebănuit, se desface în mai multe tonuri, în ţipete diferite. Un cor de urlete îmi stăpâneşte epiderma.
Desfăcut în bucăţi minuscule, creierul se târăşte prin crăpături de parchet. Iese pe sub prag, colindă străzi, o reptilă pe sub felinare pândind în aerul rece  golirea bălţilor. Mâlul cald şi negru va îmbrăţişa deznădejdile, va spovedi păcatele grele din simţuri absente. Îl voi lăsa liber, să-şi caute mântuirea printre surorile larve, printre fraţii viermi.
 Poate fără el îmi va fi mai uşor. Fără nodul acela de plumb zăcându-mi în craniu. Cu toate simţurile dezlegate. Ce mai stăruie e doar memoria. Amintirea vremurilor când, doar o rădăcină uscată secătuiam pământul de apă. Când doar o râmă nesătulă - înfulecam pământul jilav. Îţi voi încercui cuvintele cu praf de argint funerar, voi dărui podelelor murdare sângele tău închegat. Îţi voi schimba tăcerea în foame, voi fi râma trupului tău de pământ.
Stau cu spatele la perete. Liniştit, aştept. Se termină stelele, se face o umbră tot mai deasă. Lângă mine a rămas un cerc închis. Viaţa se clatină-n vânt, uşile - spre nicăieri, se deschid. Prin zid freamătă insecte neclare. Se face frig în toată această lume dezvelită. Râsete îndepartate ale zilei de ieri. Oricare dintre voi poate recunoaşte  neîncrederea, pierderea, abuzul haotic al somnului. Dar nu eu, nu jumătatea de pleoapă care se îndârjeşte în trezie.
Mi-am hotărât orbirea. Poate veni de acum spaima de a respira. Poate să se scurgă prin toate canalele descărnarea de a fi. În aceste ultime clipe, cea din urmă viziune mă lasă în şanţul dorinţei imunde de-a fi destrămat, într-un noroi absurd al nevoii de-a fi nevăzut. Lovit, înfricoşat de sfârşit. Sfârtecat de toate bătăile inimii, redus la micimea humei, mort.
Sufletul chircit îşi iese din veşminte, merge din ascunziş în ascunziş, ferindu-se de tine. Moartea e nimic, eternitatea deja e un labirint. Încrâncenarea hotarului necunoaşterii opreşte frica să mă poarte mai departe de disperările sale. E un joc întreg acest salt. Din negura mea spre o negură mai mare, din groaza mea spre o apăsare mai întinsă de-atât.
Cu toată puterea iadului de sub mine, ridic un ochi putrezit să te pot vedea plutind în eterul ambiguu.