04/04/2014

35

Câteodată mă aflu, din fericire, în situaţia celui care observă în formele culturii umane fluxul physis-ului etern curgător prin cuvinte. Nu este o poziţie privilegiată ci una câştigată prin război greu şi obositor cu mine însumi. Drumul de la imaginea verbelor profanate de realităţi finite până la fundamentul naşterii şi re-naşterii continue (in absentia verbis) a Cosmosului mi-a fost asigurat de atenţia susţinută la reflexia cauzelor primordiale în fenomene.
În cuvântul ”soare” nu se află închisă referinţa lui - Soarele însuşi. Însă îmi este uşor să admit că Soarele circulă prin ceea ce îl denotă, prin cuvântul care îl arată.
Este (de exemplu) chiar mecanismul descântecelor, al farmecelor, al incantaţiilor şi evocărilor: cuvintele nu participă la referinţa lor, dar faptul că o indică poate să determine un grad înalt de vizibilitate (a cauzelor din spatele fenomenelor şi in extenso a cuvintelor). La fel şi în cazul poeziei. Poezia este, luată pe de-a întregul, o cunoaştere dintr-un filon aparte, o ştiinţă a des-cifrării unui cod ascuns în cuvinte. Închistarea dogmatică în formele culturii face invizibil cifrul care conferă acces la reverenţa neîncetată pe care Natura (physis) o împlineşte  către spiritul omului.Motivul pentru care folosim expresii ca: poeta vates sau visio poetica este acela că poeţii apreciază corect cultura, lăsându-o ceea ce este: doar un mijloc.
Vederea cauzelor prime imprimă o mişcare de retragere din insuficienţa culturii umane, atâta timp cât aceasta nu e sinonimă spiritualităţii vizionare. Iar tipul ăsta de anahoreză lasă loc unei şanse lărgite de a supune ignoranţa.

Când cineva este un ”consumator” ludic de cultură nu mai găseşte uşor mediul prin care să se implice în a o produce (condiţionat de luciditate), iar când cineva ”produce” cultură din considerente strict auctoriale sau pur şi simplu pentru oarecare faimă, atunci trebuie să-i punem opera în balanţă când pe celălalt taler se află circumstanţa mediocrităţii.