07/04/2014

36

În noaptea dintre 22 şi 23 iunie a anului 1940 un soldat german beat intră în casa poetului Saint Pol-Roux, o ucide pe guvernantă după care o violează pe fiica scriitorului - Divine.
Câteva luni mai târziu, Saint Pol-Roux moare cu inima zdrobită de durere în urma primirii veştii despre incendiul care mistuise castelul de la Camaret, transformând în cenuşă manuscrisele bătrânului poet.

Moartea mamei sale şi caracterul imposibil al Mariei Dorval vor face ca Alfred de Vigny să se retragă la Maine-Giraud în 1838. Fără aceste eşecuri teribile, n-am mai fi citit astăzi poeme ca La Maison du berger. Avem oare la de Vigny depresie, gelozie şi tulburări emoţionale serioase sau fuga lamentabilă a unui personaj preocupat de izolaţionism ?

Pour en finir avec le Jugement de dieu, controversata creaţie a lui Antonin Artaud pare să fie scrisă în apogeul schizofreniei autorului. (Sau este doar o răzbunare contra Marelui Astrolog învinuit de către Artaud de ”crima” ironiei contra eu-lui creator ?). Lămuriri: scriind Van Gogh - le suicidé de la société, Artaud se vroia martirul celestelor simptome schizoide. Însă destinul  a făcut ca el să se stingă printre metastazele unui mundan cancer intestinal.Ultimul său gest, înduioşător, a fost acela de a-şi strânge în braţe pantofii înainte de a muri.

Trei întâmplări grave, înfricoşătoare în tragismul lor, trei poveşti mai reale decât ne putem imagina. Poveşti care se petrec aievea în fiecare zi, posibil - cu oricare dintre noi. Sunt doar trei din acele cvasi-infinite motive pentru care să începem să ne retrăim viaţa. Pentru cei mai mulţi dintre noi, rateul personal pe care îl numim ”viaţă” e atât de predispus reductibilului încât nu mai poate fi vorba de transfer de proporţie între ”o singură zi” şi ”întreaga existenţă”. Dimineaţa în patru membre - orbecăind, la prânz bipezi - orgolioşi în inutilitate iar seara în trei picioare - complet defazaţi. Enigma Sfinxului oedipian dezvăluie în rezolvare o fiinţă slabă, dependentă şi suferindă.
Am cunoscut (din păcate) prea puţine persoane care să fi renunţat din curaj la a mai fi uşor inscriptibile în formula zoon politikon.
(Nu poţi intra în mănăstire doar pentru că eşti un neadaptat social. Nu te poţi interna în spital doar pentru că ”ai impresia” că eşti bolnav. Nu poţi să nu mai iubeşti doar pentru că ”în viaţă iubeşti o singură dată”. La fel cum nu poţi să nu dispreţuieşti doar pentru că dispreţul te face ”îngâmfat”. Sunt perfect ridicole golirile de sens ale cuvintelor care încă mai pot exprima Adevărul. În aceeaşi măsură în care sunt deplin îndreptăţite resemnificările naivităţii.)

Naivitatea însemnă să nu pretinzi nimic din ceea ce nu-ţi este pregătit, să nu te iluzionezi crezând că ai ceea ce nu ţi se va da niciodată. Dincolo însă de ”meritul” aforistic al acestor ultime propoziţii, e vizibil, fără rest, un tip de influenţă revigorantă a haosului asupra cosmosului. A ordonării supra-ordonate asupra limitelor (fals)naturale. Naivitatea investită cu sens se retrage otiosa deasupra naivităţii văzute ca absenţă a minimei discerneri. Se poate defini astfel existenţa unui refugiu în cauză situat în retragerea din efecte.
Copiii încă se mai pot bucura de lipsa gândirii critice (legată de conştientizarea efectelor). Iar ”oamenii mari” uită programatic partea angelică a întunericului lor (”obscuritate” a cauzei). Şi este exact genul de uitare care permite putrezirea.