13/04/2014

38

E ceva care dă relief suferinţei asumării? Vorbesc despre asumarea dizgraţiei de a te fi născut. Iar răspunsul la întrebare stă în aproximarea unei formulări care să includă existenţa printre dezirabile. Heidegger vorbea de Sein zum Tode. Fiinţa care se îndreaptă către moarte nu face obiectul tanatologiei ci se revelează cumva pe sine ca aflându-se în condiţia sa specifică. Moartea nu este un eveniment empiric. E chiar modul de a fi, fără să fie o modalitate. Ne vom consola mai departe cu Gelassenheit şi cu posibilitatea eludării dictaturii impersonalului din Das Man? Să-l lăsăm pe Heidegger să facă asta. Moartea nu e chiar aşa de importantă. E doar un moment de confluenţă cu cealaltă parte (paralelă) a vieţii noastre. O ieşire din suferinţa catifelată a efemerităţii care ne va vindeca de amnezie. E neimportantă fiindcă e inevitabilă. Mi-au plăcut câteva rânduri pe care Henry Corbin nu le-a spus nicăieri şi pe care am să le citez aici: ”Frica unora de gândul la moarte e pur şi simplu ridicolă. În acelaşi fel cei care bagatelizează subiectul, aruncând în derizoriu originea gândirii occidentale, merită ignoraţi. Când spun ”originea gândirii occidentale” mă refer bineînţeles la întreaga moştenire greco-romană. Care nu este identică în configuraţie cu rădăcina religiozităţii occidentale, iremediabil iudeo-creştină (elenismul e doar limba greacă învelind sincretismul cultural egipteano-asiatico-levantin, străin ”grecităţii”). Tipul ăsta de religiozitate a investit moartea cu o inflaţie de semnificaţii inutile. În timp ce substratul noetic antE-creştin i-a concedat morţii prea puţin. Fapt pentru care nici nu şi-a putut menţine influenţa.”