(....) La un moment dat Gerard de Nerval se enervează
teribil în toiul unei discuţii cu Gerard Labrunie, lasă ceaşca de cafea să cadă
pe covorul zdrenţuit al celulei şi se îndreaptă direct spre zidul de răsărit al
încăperii. Un zgomot sec, scurt, dintr-o mişcare rapidă, anunţă impactul dintre
fruntea lui Nerval şi peretele igrasios. Închisoarea Sainte-Pelagie se
cutremură din temelii, un fulger cabalistic răzbate printre gratiile ruginite,
obloanele trudite revin la viaţă şi se izbesc oarbe de tencuiala exterioară a
puşcăriei. Plouă fără milă peste Parisul mizer. (....)
Când s-a reinstalat acalmia, s-a putut vedea prin lumina
lămpii cu gaz un halou enorm care se mărea la nesfârşit. Era noaptea însăşi.
Nerval o vedea acum pentru prima oară. Plângea cu sughiţuri, emoţionat de viaţă
ca un nou-născut. Peretele dinspre răsărit păstra acum un sigiliu preţios, se
vedea în lumina gălbuie ca o pată intensă, închegând realitatea miniaturală a
unui soare lichefiat, pierdut în venele lui Nerval.(....)
Cenuşiul zidului promitea multe: cuvintele scrijelite la
întâmplare de Labrunie erau aranjate în arabescuri de Nerval. Începuse
Călătoria spre Orient, deja se reconfiguraseră stelele - desenau febrile alte
constelaţii, chiar dacă vor fi trebuit 20 de ani de osteneală pentru a
definitiva pe hârtie - în litere şi cuvinte - această revelaţie
schizofrenică.(....)
(...) Felinarul din afară era imobil. Nu aducea nimic bun
această nemişcare dezinteresată. Era doar un suport abil, îndeajuns de versat
în aparenta lui existenţă pentru a susţine un glob luminos, îmbibat în amintirea
astrului zilei. (....)
(extrase false din cartea lui Edouard Peyrouzet - Nerval inconnu...1965)
Amintirea Soarelui
era magic intuită în neolitic prin contemplarea Lunii. Aproape toate religiile
Antichităţii sunt heliodule (iar creştinismul nu face excepţie). Ciudat
somnambulism...Nevoia primitivă de continuitate peste noapte a luminii, frica
de întuneric...Credinţele care te păstrează adormit cu promisiunea solemnă că
eşti treaz...
Dualismul e generat de spaimă, acel tertium non datur infam
al logicii formale - din fericire depăşit de oameni care au refuzat să mai vadă
lumea prin ochii lui Aristotel, toate ”complementarităţile” debile ale teoriei
culorii, contrapunctul, nevoia hegeliană stupidă de aufhebung, etc, etc..
Toată această frică de a rămâne în afara lui a cunoaşte,
îmbrăcată în hainele ponosite ale justificărilor penibile şi meschine,
sistemice sau nu - are un singur leac: acela de a renunţa la a cunoaşte.
Puterea renunţării e demiurgică, totală. Iar când cineva renunţă la a cunoaşte
- atunci putem fi siguri că acela e departe de imunda natură umană.
Ergo felix est..
P.S. Gilles Deleuze cheamă la o fenomenologie a aporeticului
suporturilor de existenţă (Logique du sens - 1969). Oarecum în aceeaşi temă,
dar cu o aplicabilitate pronunţată pe filosofia actului artistic în perioada
medievală propune şi doamna Anca Vasiliu (Du Diaphane. Image, milieu, lumière
dans la pensée antique et médiévale - 1997).
Fenomenul luminozităţii şi cel al efectului stratificării
diafanităţii nu necesită bibliografie. E de ajuns să deschideţi ferestrele în
toiul nopţii, Se va face dimineaţă.
