21/04/2014

41

Opac. Toate culorile aerului clar intră pe fereastră și se furișează într-un colț întunecat al camerei. Așteaptă, rarefiate cu fiecare minut, tremurând astenic, ușor nervos. Când înserarea iese din toate, se evaporă și ele. Noaptea vine la fel. Parcă doar miezul arată altfel de fiecare dată.
”Să zicem că noaptea-i o piersică moale cu puful aspru, un amestec de severitate militară, frig imberb de aprilie și pergament bizantin....” - îi ascultam monologul. Bătrânul vorbea grijuliu, accentua muzical fiecare conjuncție. Îi ghiceam mintea ca pe o fântână, scotea din ea toate cuvintele care puteau exista în cosmos și le lăsa la uscat, întinse pe neștiința mea.
Despre un singur subiect însă nu vorbea niciodată: despre el însuși. Poate fiindcă nu știa cu ce să înceapă....După toate semnele, bătrânul nu avea început.........etc etc.
Când eram mic, cei mari îmi spuneau: ”ești prea mic ca să înțelegi”. Nu îndrăzneam să-i contrazic. La urma urmei, ei erau mari, cu adevărat mari. Mi se părea că pot ajunge foarte ușor pe Lună, de exemplu. Dar nici eu nu eram atât de mic precum credeau ei. De multe ori aveam senzația clară că-s mai mic, mult mai mic decât își imaginau, atât de mic încât puteam intra foarte ușor într-o cochilie de melc, de pildă. Și fiind atât de mic să văd lucrurile mari, de foarte aproape, ca fiind incomensurabile. Mirarea mea era o formă de înțelegere distorsionată. Ca atunci când te uiți printr-o lunetă, apropiindu-ți depărtarea. Depărtarea rămâne acolo, departe, dar se apropie incredibil de mult.
Unii dintre noi nu mai cred demult într-o cale de mijloc. Adevărul e că între cer și pământ nu se interpune nimic. Unde se termină unul, începe celălalt. Întrebarea nu mai e ”de ce?” ci ”unde?”.