30/04/2014

44

Cerul Greciei e unic. Asemenea cerului Spaniei. In Arcadia, ca si in Andalusia, nisipurile Saharei, ratacitoare in culmile vanturilor Mediteranei, filtreaza aerul. Sticla insipida devine vitraliu. Poate ca Spania nu ofera decat eternitatea campiilor aride din La Mancha. Dar voi stiti ca si Arcadia e pamant invadat de cea mai seaca stanca. Ramane doar cerul. De o transparenta neverosimila.
Gandurile merg unul in urma celuilalt, un sir de gandaci si gandacei care consuma electricitatea ramasa pe dinauntrul craniului atunci cand fulgerele intra pe urechi. Indaratul lor, vidul absolut al unei taceri nemaipomenite. La firul ierbii se aude, mangaietoare, vestejirea. Hotarul acesta greu de surprins al gandului unic ce se ingemaneaza cu altul, cu cel ce urmeaza, cu cel ce ii ia urma, granita asta zic, trebuie trecuta.
Fie ca e un gand de pace si somnolenta pagana, fie ca e un gand atat de mistic incat cuvintelor li se face rusine sa-l mai reprezinte, acesta trebuie prins si asezat in costum de gala, somptuos, in insectarul vreunui vers. Cu timpul, pacea arcadiana si misterul andaluz al gandurilor devin translucide. In aceasta transparenta a gandului rastignit in vers se mantuie cerul fiecaruia de pamantul propriu.