06/05/2014

46

Gilles Deleuze. Autorul unor cărţi bune (Proust et les signes, Nietzsche, Logique du sens) sau al unor cărţi cu pretenţii [(Difference et repetition, Superpositions, Rhizome (colaborare cu psihanalistul de periferie Felix Guattari)]. După ce face o impresie impecabilă pe străzile anului parizian '68, vine să anunţe prospeţimea gândirii continentale prin seria de paradoxuri din Logique du sens. Pe mine cartea m-a încântat. Dintr-un singur motiv: apologia nonsensurilor în Alice's Adventures in Wonderland. Asta poate oricând să joace un rol de intro la cartea (totuşi supraestimată) a lui Lewis Carroll. În rest, dorinţele secrete sau mai transparente ale lui Deleuze de a ”da o lecţie” şcolilor anglo-saxone despre cum se face adevărata filosofie analitică a limbajului sunt, ele însele, nonsensuri.
Autorul, de asemenea, al propriei morţi. În 1995, pe când avea deja 70 de ani, Deleuze se sinucide. Moartea a fost, în cele din urmă, un modus vivendi pentru tot adevărul pe care Gilles Deleuze îl exprimase.
În ultimii ani ai vieţii suferise destul de rău din pricina unui cancer pulmonar. Nu mai putea vorbi şi respira cu ajutorul unui tub de oxigen, permanent aflat lângă el. 
În necrologul pe care îl compune pentru Deleuze, J.F.Lyotard scrie senin: ”....Deleuze era prea mândru ca să poată accepta dezamăgiri şi resentimente - inflamări negative. În acest fin de siecle nihilist, Deleuze a fost însăşi afirmaţia. Chiar prin moarte şi boală....” Am râs minute în şir.
Bietul Lyotard....A umplut filosofard ceva spaţiu tipografic în Le Monde, golind de mister o alegere făcută cu cea mai deplină conştiinţă filosofică.
Juxta-Scriptum:
Elie Wiesel şi Emmanuel Levinas au avut multe de învăţat de la un misterios Rabbi Chouchani, vagabond maestru în interpretarea Talmudului, rezident în catacombele şi pe străzile Parisului, apărut de nicăieri imediat după cel de al II-lea război mondial. Enigmaticul învăţător al celor doi a murit anonim în Montevideo prin 1962.
Faptul ăsta mi-a adus aminte instantaneu de vestitul Shamseddin din Tabriz, învăţatul poet şi filosof rătăcitor pentru care Rumi a compus Diwan-e Shams-e. Se spune că atunci când s-au întâlnit, cei doi au stat închişi un mare număr de zile într-o cameră, unde au vorbit fără pauze despre Miraj-ul Profetului.
[Înfricoşător de frumoase, întâlnirile de genul ăsta îmi dau fiori. E în ele un miracol indicibil, ceva care rămâne dincolo de întâlnirea însăşi, un rest însemnat de transcendenţă care îi depăşeşte pe participanţi. Descurajanta noastră condiţie dictează cele mai inoportune întrebări (numite în mod curent şi ironic - existenţiale). Dar iată că există ceva, ceva anume, care le relevă inutilitatea, care le stoarce de orice semnificaţie, care odihneşte toate oboselile. Acest ceva este natura celui ce este celălat - altceva, a ideii vizibile în necunoscut dar care promite împlinirea - plinul - plinătatea, a substratului de autenticitate  pe care stranietatea îl conţine.]