18/05/2014

50

Câteodată scriu cuvinte ca și cum aș vrea să fac hârtia mai transparentă, să văd prin albul ei până departe - pe cei rămași de o parte, dați brutal la o parte, fără să-și fi luat partea de merit sub această lumină a acestui soare. Nu-mi iese, liniștea zgârie foaia. Zgomotul ei nu înseamnă nimic. O umbră se împiedică de hârtie și cade, lovindu-se, spărgându-se în pulbere fină. E praful de pe toate drumurile pe care am să rătăcesc și de acum înainte.
[...oricine închide ochii
își primește partea sa de noapte. 
văd tot timpul mii și mii și mii
de ochi astupați. și același întuneric
în spatele tuturor pleoapelor. înapoia
tuturor fețelor
un singur chip
singur...]
Altădată nu vreau decât să fiu atent la liniștea din camera de alături. Mi se pare că aud glasuri, frânturi, șoapte. E doar cealaltă față a foii. Abia acolo cuvintele devin străvezii.