27/05/2014

53

De două nopți văd din stradă cum Luna se prinde de fereastra mea, încercând să tragă în jos toată clădirea părăginită. Urc repede scările abrupte și, de fiecare dată când ajung în cameră Luna se suie, mai rapidă, înapoi printre nori. Însă un chip femeiesc stăruie în geam câteva secunde, căutând poate să citească, de pe cotoarele cărților de pe raft, preocupările mele. Apoi se dezechilibrează (?), cade, tot cade..  E o cometă, un proiectil, un meteor. Mi se prăbușește în cap, se lasă pe umeri, amestecată cu sânge și creier și așchii de os. Ajunge pe jos - ea amețită, eu încremenit. Mă trezesc fugind. Dar mă trezesc într-un vis, așa mi se pare. Căci fug și fug și fug și alergarea îmi face picioarele din ce în ce mai grele până când rămân pe (un) loc, văd dublu, lumea nu mai e una - apare și cealaltă. E la fel de frumoasă, sunt două lumi gemene care se urmăresc de prea multă vreme. Femeia m-a ajuns din urmă și chiar m-a depășit. E cu mult în fața mea, cu atât de mult încât nu mă mai vede. Întoarce capul după mine, se uită în toate părțile. ”Sunt aici!” îi strig. ”Lângă tine”. Nu mă aude. În gura mea e pământ. ”Carnea ta e pământ” îi spun. Cuvintele mele șuieră și pocnesc. Cuvintele mele se aud ca prin vis. Cuvintele mele fierb încet, se evaporă, se pierd.