02/06/2014

55

Nu am nici o îndoială. Stau drept și mă uit la stele ca la cel mai bun film. Sub tălpile mele pământul tremură și se surpă lent. Undeva în suflet e un balaur uscat care doarme și mă visează. Mă trezesc mișcându-mă neînchipuit de încet pe străzi fără nume, fără case, fără numere. 
Cu cât cobor mai adânc în propriul sânge, descopăr că celulele se sprijină pe nimic. La capătul materiei e noapte. E același întuneric cu care îmi încep fiecare gând.
Cărțile sunt inutile, mi-am zis. E de ajuns să mă privesc în oglindă. Ochi, dinți, carne. Molecule, celule, enzime. Întuneric, întuneric, întuneric. Sunt un individ obscur mușcat de viață ca de un câine turbat. Sensul iese din cuvinte și se pierde aiurea, cărțile sunt pline de schelete. Pline de tot felul de frânghii de care ar trebui să mă spânzur fericit.
Cât de mult pot înainta? Rămân mereu în urmă, buzunarele mele sunt pline de găuri. În fiecare zi cumpăr aceeași pâine, în fiecare noapte dorm același somn, visez același vis și nu iubesc pe nimeni cu aceeași ignoranță care face pământul să se învârtească. Mulțimile mă amețesc, singurătatea a început să mă plictisească. ”Nu-mi miroase a bine” îmi spune cineva. ”Cum miroase binele?” Rău, bineînțeles. Sunt greșit înțeles când vorbesc în limbi dispărute cu oameni subțiri. Atât de subțiri încât se fac repede nevăzuți.
În mijlocul haosului e o incredibilă ordine. Toate dezechilibrele sunt doar niște văluri. Casa asta are draperii groase, de catifea surdă și oarbă. ”Poți auzi valurile dacă ești atent, dă cerurile la o parte”. Am dat fiecăruia partea sa și mi-a rămas atât de mult pentru mine..  Mă sperie tot ce am și mă liniștește că încă nu am liniște. Singura emoție care persistă deasupra oceanului e o presimțire încordată. 
În orașul ăsta sunt mii și mii de oameni care se încătușează unii pe alții cu nepăsarea cea mai rece. Dar sângele lor încă e cald. Dacă închid ochii îl aud curgând. Mereu la vale. Mereu ca o turmă disperată de bizoni.
Când mă trezesc, adorm. Când vorbesc, tac. Când scriu, uit. Și tot așa..   până în punctul în care nu-mi mai rămâne nimic de făcut. Atunci cad. Dar numai pentru a mă ridica iar. Ca să cad din nou. Ca să mă pot ridica iarăși. Iar, iar, iar..  
Cum să-Ți mulțumesc pentru că m-ai aruncat pe această orbită? Imitându-Te poate, adică plutind, alunecând, mișcându-mă lent printre toate. Fără țintă.