08/06/2014

57

Mi-am dat întâlnire cu un amic pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, într-unul dintre locurile de care se simte legat - o fostă platformă industrială, acum abandonată. Era peste măsură de încântat de ”peisaj”. Repeta întruna : ”e superb!” ”e superb!”. Exclamările lui mi se păreau nejustificate, locul era dezolant, ploua rar, era înnorat, rece, fără viață. ”Ce ai?” îl întreb.
Am tot ce-mi trebuie”. Teribilă părăsirea în care zăceau acele locuri. Dar abia azi l-am înțeles. Uitați-vă pe fereastră. Frântura de oraș pe care o vedeți e un fragment dintr-un Mare Abandon.
Încet, încet, ne vom părăsi în curând chiar pe noi înșine. Nu vorbesc despre trupurile noastre caraghioase. Mă refer (pe cât se poate de strict) la locul nostru.
Deja nu prea mai știm care e. Asta e tot ce ne trebuie (să știm), cred. După care să jubilăm deasupra și înăuntrul propriului mesaj, singurului mesaj pe care-l mai putem transmite - [no subject].