17/06/2014

60

O zi plină. Pentru că m-a intimidat puţin singurătatea asta a plinului (venit așa brusc şi rupând timpul în bucăţi lungi) m-am hotărât să ies pe Faleză, în Parcul Carol, şi să petrec acolo, în Sud, toată după-amiaza. Adevărul e că m-a apucat târziul nopţii tot căutând motive clare să plec din faţa Oceanului.
M-am dedat pasionat și masochist unei melancolii asurzitoare cum numai la unii expresionişti germani am mai descoperit. Pământul (dar numai acela de sub tălpi) s-a făcut poezie atent şlefuită, elaborată în nişte subterane mirabile și ieșită prin ridurile humei abătute. Am mai simțit în apropierea pământului un litoral cu nisip fin de onix, de siliciu înnegurat, peste care se rostogoleşte o lumină stranie, calmă, perpetuu crepusculară. Straniu amestec de tot cu nimic, cu totul ciudată sinestezia asta. Și surprinzătoare. Până la urmă, ziua m-a ameninţat serios cu un infinitiv aproape agresiv. Aflaţi şi voi o dată cu mine că verbul latin subducere are (şi) sensul de ”a scoate la iveală ceva ascuns, ceva din dedesubturi”. Exact tipul ăsta de seducţie, intruziv oarecum, îi este propriu pământului. Dar am supravieţuit, căci ”aqueilho que nun me çtrói fortalece-me”.