05/07/2014

66

M-am legat la ochi azi dimineaţă şi am stat aşa, încercând să mă descurc prin casă, până spre după-amiază, când m-am dezlegat.
Cu dorinţa bruscă şi nudă a ne-vederii, am explorat placenta bizară a petelor colorate până când am găsit, rostuit într-o adormire neîncetată, embrionul de întuneric absolut care mişcă întreg mecanismul inefabil al viziunilor. Am rămas în interiorul acelei linişti şi am gustat-o din plin.
Aş fi rămas aşa, în starea de orbire voluntară, în acutizarea sunetelor, în vecinătatea unei anume siguranţe.
Singurătatea orbilor e sporită, se aud mai bine pe ei înşişi. Dar e o singurătate care-i umple continuu cu orientare, nu una care-i goleşte de direcţie (cum se întâmplă la cei care văd).
Pentru noi, lumina înlesneşte realitatea fără să ne facă să o şi înţelegem. Vederea nu garantează cunoaşterea: nu ne vedem decât foarte rar pe noi înşine, aşa cum suntem de fapt/în fapt. Vederea e delectare şi pierdere în delectare [acel delecto/delectare/delectavi/delectatum - fermecare, delight, dilettare, deleito] ..fascinaţia suprafeţei, mesmerismul oglinzii, lucruri fade, vagi, confuze, obscure tocmai prin strălucirea lor.
.....................................................................
P.S.
Când am abstractizat sensul cuvintelor ”orbire” şi ”vedere”, trecându-le din biologie în Idee, le-am îmbogăţit sau le-am diminuat semnificaţia? Din (ne)fericire, limbajul omenesc suferă de polisemie. Pentru literatură e bine, pentru înţelegere e rău. Dar mântuirea vine din două părţi: din matematică şi din poezie.