23/07/2014

72

Între secundele care trec spre nimicul din care au fost scoase, liniştea stă dreaptă aşteptând disoluţia timpului. Promisiunile efemerităţii sunt împlinite. Umbra e disipată. Dar nimic nu alungă risipirea mai puternic decât vocea domoală a luminii. În 1851 Claude Monet intră la Şcoala de Artă din Le Havre. Numai el a reuşit, pare-se, desăvârşirea bucuriei de a strânge laolaltă adumbririle unui amurg care până atunci acţiona asemeni unui acid. Până la apariţia providenţială a lui Monet, oamenii se mulţumeau să contemple nătângi atmosfera agonică a apusurilor. De la el încoace, crepusculul, cu toată lumina sa tăinuitoare, s-a dezvăluit complet, înveşmântat în umbrele recuperate şi investite cu lumină. Monet a dat Umbrei lumină şi Luminii umbră, protejând totul cu un mister al firescului. Dar izvorul acestor descoperiri divine nu mi s-a părut a fi Le Havre.
La mică distanţă de oraşul-port veţi găsi Etretat, un orăşel cochet la Marea Mânecii, unde se află această minunată sihăstrie. La numărul 8, Avenue Nungesser et Coli, o casă a cărei grădină o întrecea în bogăţie, a fost adăpost temporar unui suflet tulburat. Abia aici revelaţia lui Monet poate fi însuşită. Stâncile nu sunt de piatră. Marea nu e doar o întindere calmă de ape. E ceva în Etretat care face ca singurătatea să capete substanţa tare a lucidităţii. La adăpost de orice rătăcire, suferinţele se acutizeză, preiau din bucurie şi se fac veşnice într-un fel de rugăciune-avânt. În sihăstria din Etretat, melancolia dă Luminii umbră şi Umbrei lumină.