01/08/2014

75

Diminețile se aglomerează: norii, plopii, sufletele viilor pe scări, morții care se întind pe orizont. Ochii ce nu s-au închis, cu pleoape de foc. Așa pot să văd până departe, până unde-i mai bine, mai liniște. Pe străzi un singur trecător, mereu ca un uroboros adormit, somnambul târîndu-și încercuirea. Iarăși diminețile, una câte una din noapte se deșiră până când cutia Pandorei va fi goală, să pot fierbe cea mai bună cafea. Frig. Aerul e rece, copacii sunt reci, pământul e rece, apele-s reci toate, focurile consumă frigul, se hrănesc cu el, îl beau, îl visează, îl macerează prin viscerele sale. Glas. Țipete, murmur, tăceri, dai la o parte perdeaua lumii. Vâslind prin ceață. Trupul trece dincoace esența frigului. Inima-i un Charon orb. Căzut din Lună, mă scutur de praf și merg mai departe. Tot înapoi. Încărcate cu ochi închiși, paradoxal, cuvintele devin mai ușoare. Sunt firele care leagă toate cu toate. (În cele ce se văd - pe nevăzute).