16/08/2014

80

Un ochi de piatră mişcă prin mâna de aer cuvintele grele. Cad strâmb în pagini învineţite, le las aşa - printre litere, printre insule de zăpezi. La ora potrivită se vor face păsări, vor curge purtate de vânt pe sub înserare. Ochiul împietrit promite un zâmbet rupt dintr-un august prea mult desfăşurat. La cel din urmă buchet de lumini, vorbele mele se fac ale tuturor, cuvintele tuturor se învălmăşesc, se caută şi se ascund unele în spatele altora până se fac ale mele. Acoperită, o fereastră nu mai poate avea poveşti, se întoarce silenţioasă în cea dintâi zi a făpturii ei ireale. Doar închiderea îi mai stăruie pe lângă felinare, crezând fără oboseală şi fără efort că ziua încă se mai poate face pe sine un basm. Dar orice basm e adânc, atât de adânc - până în groaza suavă în care ochiul de piatră mai poate privi. Pleacă toate păsările, nimeni nu mai cântă în acest safir numit amurg. De multă vreme un ochi de casă îmbătrânit, senin, tăcut, singur, strivea cuvinte pe hârtii răpuse de boala ascunderii printre frunze rătăcitoare. Speriate de apropiata măreţie neînţeleasă a frigului, cele din urmă secunde se fac insecte mici, topindu-se în flacările unor reci, deja aprinse lumânări. Sub ochiul acesta, despre care vorbesc toate căutările, iese aburul unei lacrimi. Cu dinţi mari, de catifea, adânc în carnea străzilor înfipţi - întunecarea prinde copiii de călcâi şi-i trage înapoi în somnul pe care l-au avut alături înainte de-a se naşte.