22/08/2014

82

A fost demult, în vremurile în care pământurile ridicau inele de logodnă prin copaci spre ceruri, o regină bătrână din neamul sciţilor - Respindala. 
- S-a născut într-o noapte luminată de înţelepciunea păunului ce-n oglindă nu-şi vede frumuseţea.
- Cum s-a auzit glasul celor care o vegheau?
- Ca un tunet prin ceaţă a vorbit mai întâi Luna cu copilele ei: ”Umbra Respindalei nu se va vedea în zilele tinereţii ei”, aşa i-a prezis Zeiţa Nopţii. Soarele a ieşit mohorât: ”Nici lumina nu va îmbrăca-o mai înainte de cumpăna drumului ei, jumătate din viaţă va plânge iar cealaltă jumătate îşi va şterge lacrimile”. Singură Moartea cea sură-a zâmbit: ”Mă va găsi în orice cale va urma”. 
Păunul tăcut dezlega nodurile ursitei. 
Ajunsă la capătul somnului, văzu dimineaţa sângerând. ”E regele şi domnul meu Goar, căutând alinare din adânc de Rece Pădure”. Respindala se grăbea acum spre fântână. Ajunsă la ghizduri, se sprijini cu putere în toiag şi ţipă în cele 44 de vânturi tainele naşterii ei.
Pietrele se sfărâmau şi din ele ieşeau suflete de războinici. Iarba se usca şi plângea. Pământul ardea sub câmpul de lacrimi preschimbat în pulbere de-argint. Lutul zdrobit se ridica în cele 44 de vânturi. Iar vânturile purtau prin toate genunile plânsul Respindalei. 
Goar şi Respindala priveau din văzduhuri nunta păstorului. Din rădăcini până-n crug, brazii erau ninşi de lumini. Păsările nopţii şi-ale zilei cântau fără glas pământesc. Toate Ielele horeau, la izvoare - lumea se-ntorcea la starea dintâi.
Când a ajuns sus, păstorul s-a închinat regilor din vechime, mergând apoi în calea celor ce rătăcesc printre stele.
În capăt de Cer îl aştepta fiica reginei Respindala.