25/08/2014

83

”...după ce a stat la umbra anemică a unui mesteacăn tânăr, s-a hotărât în cele din urmă să facă puţină mişcare. Ridicându-se din iarbă, s-a îndreptat spre câmpul cu maci şi a început să mănânce liniştit din florile roşii. Mi-am apropiat cu oarecare teamă glasul, cu sfială - gândind că, totuşi, nu s-ar cădea să tulbur asemenea fapt suprafiresc. Întreb (în frică rezemat): ce faci aici? Mi se răspunde (simplu ca o dimineaţă): nu ştiu...A devorat întregul câmp. Limba i se scălda în valeriana brun-roşcată, buzele-i primiseră un sărut intens-vineţiu. Şi-a ridicat, zâmbind, împurpuraţii dinţi spre Soare, mulţumind parcă unui zeu neştiut, aşezându-se apoi pe iarba părăsită cu ceva vreme în urmă. Nu s-a mai ridicat de acolo. Din mine au căzut frunze fără de număr, în multe toamne şi nesfârşite amieze de vară am petrecut la marginea câmpului. Ochii lui s-au topit în ţărână, mâinile lui erau de lut. Şi cu ele se ruga Lunii şi Stelelor, nădăjduind în Noaptea Bună. A zăcut aşa până când a sosit primul înger, cântând din trompeta ce anunţa Învierea obştească...”