28/08/2014

84

”...şi copilul îi spuse bătrânului orb:
- Acum avem în faţă cele şapte văi desfăşurate.
- Ca un văl în bătaia vântului, le văd cu ochii inimii, mulţi ani a aşteptat sufletul meu această clipă. Apune soarele? a întrebat bătrânul.
- Da unchieşule.
- Am ajuns chiar la vremea când se deschid porţile cele mari. Haidem.....Bătrânul îl prinse de mână strâns pe copil şi scădea acum pe drumul cel vechi.
La început drumul cel vechi se roteşte în cercuri însetate. Nu mulţi călători se abat pe aici, iar cei pe care întâmplarea îi rătăceşte prin aceste părţi de lume neştiută se pierd intrând în desişul cercului, nemaiştiind să iasă. Drumul încercuit dintru-nceput îi soarbe, şi rătăciţii se afundă în pulbere ca-n nisipuri mişcătoare.
Bătrânul însă ştia de la valuri din ocean că cele multe-s doar una. În tinereţe, argat fiind la Sfânta Duminică, îl trimise aceasta cu oarecare treburi la Târg, şi până să ajungă acolo multe nopţi a înnoptat la marginea necuprinderii de ape. Ca o fiară mereu adormită, cu sufletul zbătându-i-se adânc în vise neguroase, marea cea mare se destăinuia fără s-o ştie slujnicului Sfintei Duminici. ”Multe valuri într-o singură mare, de vei trece dincolo de ele, gândul tău va auzi genunea supunându-se Celui Preaînalt”, vorbele stăpânei sale stăruiau în mintea argatului.
Bătrânul îşi amintea şi acum vorbele bunei stăpâne şi cunoştea mai departe ieşirea pe drumul cel vechi. Copilul se ţinea acum de mâna grea a bătrânului şi privea uimit cum coborau din vale în vale.
Pe măsură ce drumul se făcea mai limpede se arătau în văzduh semne de foc. Soarele îi urma, iar drumul însemna o pâlnie care se lăsa în adâncul pământului. De la o vale la alta munţii se colorau asemenea luminii stelelor. Bătrânul nu mai avea nicio teamă, copilul trăia o continuă mirare. 
- Unde mergem unchieşule?
- Spre soare-apune copilul meu..
Drumul cel vechi se învârtea în spirale. Câteodată Orientul era aşa de aproape încât degetele prelungi ale bătrânului puteau atinge naşterea lumii.
La capătul celor şapte văi se zăreau casele Celor de Demult. Arborii ţineau Luna la taifas. Orice îndoială dispăruse, copilul se oprise un moment să privească ultimele raze ale soarelui. O linişte se lăsase peste toate suspinele păsărilor, un câine lătra departe - în întunericul lumii de apoi. Izvoarele se ascundeau în pământ ca să răsară în fântâni iar drumul cel vechi se ghemuise la marginea domoală a unei păduri. Bătrânul întrebă:
- Ce se vede la stânga mea?
- Un palat unchieşule, un palat mare şi cu multe lumini.
- E casa Celor care pleacă şi nu se mai întorc. Iar la dreapta? La dreapta mea ce vezi?
- Un câmp deschis cu focuri care ard.
- Sunt chiar Cei care pleacă şi nu se mai întorc. 
Noaptea se făcea mică, se retrăgea în sfiala cea dintâi . O străină lumină se arăta pe-un cer de ametist. Cel Preaînalt tremura uşor în adierea acestei lumini neînserate. Călătorii osteniţi se odihneau acum în fiorul aromitor al ultimei văi. Bătrânul căzuse în somn adânc şi din marginea ultimului gând zâmbea cu pleoapele închise. Copilul se scufundase într-un somn prin care zâne albastre murmurau un cântec nesfârşit.......”