31/08/2014

85

Notă pentru o viitoare seară de octombrie: pământul suferă de frig, tremură pe sub pielea întunecată de fiecare dată când vântul bate mai tare dinspre Nord.
Dar nu asta e important acum, aici. 
Am avut un vis. Acum nu-l mai am. Se făcea că un murmur nestăpânit venea pe șapte cărări spre oraș. Noaptea creștea până înspre ultimele stele, se făcea tot mai neagră. Șuvoiul tot mai greu curgea - un zgomot ce nu semăna cu nimic, un huruit fierbinte, inodor. Aproape de casa mea, pe strada mea, se transforma într-un urlet sinistru, sălbatic, surzeam. M-am ridicat nervos din pat, căutam liniștea somnului. Era doar un lup. Mare, grozav, teribil. Plânsul lui violent, freamătul lui îmi dădeau o putere nefirească.
Aproape de el fiind, i-am prins fălcile însângerate și le-am rupt din rădăcini. Lupul despicat mîrâia neputincios. Dar urletul persista printre plopii înalți. Am ridicat ochii, uimit. Era Dumnezeu.
Mi s-a făcut calm. Am pus ochii spre pământ și m-am rugat liniștit:
”Întinde-ți mâinile spre mine ca niște coarne oarbe care trag după ele un trup de pământ înflorit făcut pentru noaptea ce va veni dacă o vom aștepta răbdători pe marginea amurgului ca două fire uscate de iarbă în bătaia vântului de ianuarie și mângâie-mi mințile ușor cu limpezimea apelor sub care știu că arde un foc nestins de frică sau foame sau frânturi de istorii.”
A trecut.