06/09/2014

87

Femeia îi aruncase
numele ca un pod peste toate mașinile
care nu se mai opreau.
I-a răspuns micuța
și zâmbetul mamei nu mai avea loc
în lume, [prin aer
dimineața adormea în brațele prânzului. Noiembrie
- în care visele ca o nevăzută lavă
îmbăiază oboseli.]

Spre mama ei doar trei pași făcuse.
Sângele m-a stropit pe mână, țigara s-a stins
sfîrîind. Împietrită o clipă,
femeia a început să râdă apoi și
nu cred că de-atunci s-a oprit.