09/09/2014

88

De netăgăduit toată aspirația biologiei spre un mai limpede înțeles. Dar cu ce sacrificiu absurd...Mortificarea pornirilor cărnii, ca oricare altă asceză negativă - nu promite decât o mai amplă corupere. Să crezi că oasele și sângele pot determina finalitatea cunoașterii. Aproape o neghiobie. De o cu totul altă clarificare se face mai apropiată iluzia întunecării de bunăvoie. Gândul e o limită, fără îndoială. Dar cât de permisivă...Un pas înainte, dincolo de silogism, și ne re-găsim în vedere.
Vederea. Nu e altceva decât cunoaștere diafană. Dar, ca orice limită, și vederea e auto-referențială. Peste toate aceste tonuri de gri ale limitei și limitării, poezia e interpretare a hotarului minții. Dar o hermeneutică vie, un fior de la care nu aștepți nimic ”concret”, o preumblare fără scop prin întreaga pădure de semne a lumii. Altfel, ce rost ar avea frumusețea însăși? Dezamăgirile sunt ocazii mai potrivite pentru a te cunoaște. O singură privire lucidă în amurg - și ți se descoperă mulțimea de înțelesuri șerpuitoare acoperite de mizeria zilei.