27/09/2014

94

Tu nu mai știi dar îți aduc eu aminte: m-ai lăsat acolo, în caruselul care se învârtea fără voință proprie, fără să pot face vreun gest de apărare. Era o râșniță uriașă al cărei mecanism se stricase și se răsucea acum chinuită în toate părțile, măcinând vântul și frigul și vrăbiile înfometate. Din vârtejul acela vedeam fețele tuturor ca pe una singură, lipsită de însușiri, un singur chip al unui singur om - fără trăsături, șters, vag. Rămăseseră doar vocile celor din jur ca un amestec nelămurit de zgomote întretăiate. Cuvintele celor din parc se amplificau, vuietul lor alungea crengile goale, vorbele lor amorfe se făceau urlete ascuțite și dese.
Caruselul mă rotea din ce în ce mai tare iar eu mă țineam strâns de amintirea ta și nu îndrăzneam să te strig. Amețit, am închis ochii. Tot ce aveam lângă mine erau țipetele celorlalți copii.