30/09/2014

95

Între un corp și altul se întinde câte un pustiu, alb ca o zăpadă proaspăt ninsă, lung cât nesfârșite deșerturi. Un pustiu arid și sferic, o Lună tulbure care nu știe cum să se potrivească mai bine capriciilor intermediare. Dacă se înfășoară ca un sul de pergament, literele se înghesuie până se fac o picătură de cerneală. Iar dacă se rotunjește ca o bilă translucidă, topindu-și colțurile, cifrele se încolăcesc și se trag spre infinit. Între două suprafețe stinghere locuiește o linie sihastră, lipsită de orice paralelă posibilă. Nici nu știu de ce mă mai mir - geometria asta desena, înainte de timp, chiar Paradisul. E ca și cum aș spune că între două momente succesive stă liniștit și suveran un al treilea care le unește sau le desparte sau le ignoră, după caz. Căci fiecare secundă e un caz, fiecare clipă e o problemă care se vrea rezolvată. Între două puncte se furișează un drum. Vine de la sine, apare singur, nechemat.Văd ca prin vis cum pe el merge toată lumea. O lume întreagă care își calcă urmele în picioare fără încetare, rapid. E un pas avid, un pas palid, livid, amorțit. Reveria asta liniară durează cât îi ajunge unei secante divine s-o despice în Orient și Occident. A fi pe punctul de a pune punct. A ajunge la punctul de plecare ca la un finiș. La punctul de fierbere îmi îngheață sângele în vine. Există undeva un al cincilea punct cardinal în care punctul meu de vedere își triplează sarcina și devine, resemnat, un punct de suspensie. Un contrapunct care se contractă punctual, logic supus printre ruinele armoniei lumii.