15/10/2014

100

Pământul se rotunjea la orizont, încovoiat într-o scobitură largă cât să cuprindă toată privirea. În orice punct aș fi stat, mă simțeam în mijlocul acestui athanor concav de humă opacă. Un val de frig a trecut scurt, tăind în jumătăți potrivite aerul, lăsând un câine stingher să vestească pustietatea câmpului. Norii s-au strâns unul în altul, îngrămădindu-se orbi la masa goală a înălțimilor. Lumini anemice tăinuiau un senin îndepărtat. Apele se împleteau ca și cum totul ar fi împietrit cu un singur moment înainte ca totul să se reînnoiască. 
O liniște vânătă, o tăcere sticloasă prin care se vedeau Zeii adormind câte unul, pe rând. O înșiruire amorțită, o rânduială străină, pe sub păduri se auzea huruitul osemintelor uscate de vreme. 
Am început să desprind din mine bucăți mici și mari pe care le aruncam în foc. Căldura rugului îmi mișca sângele prin crăpăturile pământului. Nu mă puteam opri din mers dar câmpul era prea mare, imens, marginile lui prea departe. Zeii adormiți au apărut ca o ploaie rece, închiși fiecare în picăturile mici ca în niște odăi slab luminate, ocolind norii ca printr-o sită. În spatele lor, ținându-i laolaltă - Zeul.
Am înghețat privindu-l.