21/10/2014

102

Am avut un vis foarte ciudat acum câteva nopţi. Nu va interesa pe nimeni, fireşte, dar eu tot simt nevoia să-l scriu aici. Am visat că eram copil, că eram ca atunci când aveam doar 111 centimetri, 11 ani şi (nici)un prieten. Tot copil se numeşte că eram, nu? În fine..
În acest vis trebuia să traversez o apă mare, un şuvoi, un fluviu, ceva asemănător. Şi mă codeam, parcă n-aveam curaj, parcă mi se părea prea departe celălalt mal. La un moment dat a apărut bunicul meu şi mi-a dat un zmeu. M-a ajutat să-l desfăşor şi să-l lansez. Ţineam cu putere de mosor şi eram atent la mişcările nehotărâte pe care zmeul meu le desena pe cer. Vedeam norii lărgindu-se şi apoi dispărând şi auzeam apa aceea curgând aproape de picioarele mele. Atât din cele din afară, iar înăuntru - zmeul mă trăgea după el aşa cum vroia. Eu mă supuneam, înghiţeam în sec, puţin fricos când mă ridica de la pământ din ce în ce mai sus.
Visul se continua lent, aceeaşi stare, aceeaşi senzaţie curgătoare. Într-un anumit moment, zmeul a fost "înghiţit" de strălucirea soarelui şi a rămas acolo, suspendat ca de un cârlig, agăţat în lumina astrului. Am strigat uşor, timid, către bunicul meu, dar nu mi-a răspuns nimeni. Zmeul mă ridicase de la pământ de oarecare vreme, îl simţeam trăgându-mă tot timpul. Bunicul mi-a răspuns într-un sfârşit. Mi-a zis: să nu-ţi fie frică.. Îi simţeam zâmbetul. Vocea lui se auzise din faţa mea, iar în faţa mea nu mai era decât soarele. Nu strălucea chiar aşa de puternic acum, văzut de aproape. Împrejurul meu s-a făcut lin întuneric.
Apoi m-am trezit. Mi-am dat seama imediat că din clipa în care bunicul s-a dus, m-am agăţat de soare ca de vocea lui blândă, ca de mântuirea mea.