24/10/2014

103

Foarte departe de aici e un lac. În mijlocul lacului e o insulă pustie. În mijlocul pustietății e Zeul. Pe malul lacului e o pădure bătrână, cuprinsă de o centură de mesteceni. Oriunde aș fi, sunt acolo. Aprind un foc în cei de lângă mine atunci când mi-e frig înăuntru. Merg dacă nu vreau să stau și, de fapt, merg tot timpul. Urmele pe care le lasă Zeul se umplu de ape reci în care nu crește altceva decât o singură umbră: mare, deasă, opacă. Efortul de a mă păstra lângă Zeu e plătit cu anotimpuri de absență. Sunt ultimul înveliș al unui văl care ține de cald frigului din mine. În sânul frigului e o scânteie. N-am văzut-o niciodată dar de multe ori a strălucit pasager în spatele inimii. Nu mai cred demult în granițe, în drumuri pe care trebuie să le străbat, în locuri sau vremuri care să persiste prin ele însele. Fiecare lucru în care l-am văzut pe Zeu a fost spart în bucăți. Cu fiecare zi devin mai atent, mă aplec tot mai mult spre pământ. E o apăsare calmă pe care mi-o imprimă greutatea cerului. În fiecare noapte ard cât mai mult. Nu mai vreau să înțeleg ceva anume, mă las liniștit în abandonul viziunilor altora. E ca și cum cei pe care îi caut ar fi văzut cu ochii mei, nimic nu-mi pare străin. Poate doar eu însumi pe aici.