30/10/2014

105

Un mic simulacru declarativ:
”Sunt în marginea marginii. Sunt o margine eu însumi. Mă târăsc încet spre un centru pe care nu-l aud, pe care nu-l văd. Nu mă mai strigi, nu mai am nume. Nu mă mai cauţi, nu mai vreau să-mi smulg buruienile - au crescut şi s-au făcut mai frumoase decât mine. Refuz să mănânc din trupul meu. Mâna îmi trebuie, vreau încă să-ţi bat la uşă. Spatele îmi trebuie, am nevoie să mă sprijin de peretele alb, scorojit, rece, sărac. Ameţesc tot mai des şi miroase a cenuşă peste tot. Prin capul meu se mai plimbă câteodată bucăţi de fiare ruginite, camioane încărcate cu moloz. Erai o pasăre caldă prin cerul îngheţat. Fiecare bătaie de aripă trimitea foc peste o baltă de sânge închegat din care te priveam curios. De ceva vreme stau lipit de străzi. Aştept să treacă timpul peste mine, să mă strivească definitiv cu roţile lui mari, cu mişcările lui lente. Înaintez prin subsolul tău ca un şobolan nehotărât. Drumul e simplu. Din când în când parcă ai vrea să mă vomiţi dar ţi se face rău. Durerea mea mică te mai ţine în loc o clipă, apoi fugi în risipirile tale şi mă uiţi acolo, departe de mine, atât de aproape în tine. Respiraţia mea îţi încălzeşte viscerele, poftele mele îţi digeră neliniştea. Cresc şi cresc şi cresc de fiecare dată când îţi bate inima mai repede. În curând voi muri, mă voi stinge prin cimitirele tale.
[Sunt ca statuia aceea din vis - am capul de plumb şi pieptul de lemn, braţe de lut şi picioare de apă.

Gândurile mele se topesc uşor, curg până departe şi atârnă greu - ca mieii agăţaţi de cârlige în Miercurea Neagră.
Inima mea bate-nfundat - ştii, cum cade pământul pe-un sicriu de fecioară. 
Când nu-mi potoleşti setea, degetele mele se fac o pulbere fină care zboară sub vânt.
Paşii mei merg după ai tăi, dar rămân în urmă mereu.
Sunt
doar
o baltă
stătută
în care
norii
se nasc
şi mor
fără încetare.]”