09/10/2014

98

Ziua de ieri, strivită între ore și strânsă, înghesuită prin colțuri de timp static. Dacă aș încerca, odată cu înserarea, să mă scufund în uleiul dens al luminii poate că m-aș vindeca de toate aerisirile inutile. Visez greu, într-un somn apăsător. Când mă trezesc o iau de la capăt cu pierderile și rătăcirile.
Din puținul pe care-l recunosc știu că prin cer e loc pentru toate. Aerul e uneori doar o iluzie translucidă, perfectă pentru orice privire pierdută înăuntru și recuperată apoi din orizontul unor valuri imaginate. Valoarea cuvintelor e nulă, poate că tocmai de aceea se pot atașa fatal de realități. E un joc, e ca și cum obiectele ar avea nevoie de nume ca să existe. 
Sunt foarte aproape, le simt respirația, nu trebuie să mai bănuiesc nimic. În orbirea mea îmi dau seama de cât de adâncă e absența. Seamănă foarte mult cu trezirea: absența - rădăcina tuturor prezențelor.