02/11/2014

106

E simplu:
..dacă n-am avea nume, nu ne-am striga. nu ne-am mai șopti secrete, nu ne-am mai feri unii de alții ca și cum ne-am cunoaște.
..dacă străzile pe care am merge n-ar avea nume, nu le-am mai vedea. ne-am plimba pe ele ca și cum am înota în mare, ca și cum am pluti în aer.
..dacă orașele în care locuim n-ar avea nume, am ajunge să credem că zburăm cu ele printre cele opt sfere cerești, pe deasupra ruinelor pământului.
Dar e complicat:
..pentru că trebuie să punem granițe, să nu ne dizolvăm, să măsurăm cuvintele ca să nu lovească, să ascuțim zâmbetele, să înfundăm liniștile.
..pentru că trebuie să mergem dintr-un punct în altul ca și cum am fi linii, ca și cum ne-am segmenta, separa, tăia, fragmenta, despica.
..pentru că nu orașele zboară, ci stelele vin spre noi cu viteza luminii difuze, dintr-un întuneric seducător - îngrozitor destin trecător, aducător de stupor.
Așa că:
..ne rămâne să ne strigăm pe nume, să ne măsurăm în numere, să ne facem loc unul altuia pe străzi - un oraș plin de spații goale.
..ne rămâne să nu ne spunem nimic, încredințați că ne zicem totul chiar dacă tot ce se poate rosti e mai mult decât ce se poate gândi.
[..se trece sufletul (singurul lucru din noi ce nu are nume) în toate aceste distanțe răsfirate.]