05/11/2014

107

Aproape mereu viaţa mea netrăită mă face să vreau să mor mai repede şi moartea altora îmi dă pretexte să trăiesc foarte încet. Gânduri ca acesta apar de fiecare dată când o sorbitură amară de cafea se strecoară instantaneu prin piele, se scurge pe tâmplă şi devine un mic nor care-mi întunecă privirea. [Dar numai aşa filosofia se face un preludiu animalic.]

Bună seara. M-am trezit abia acum două secole, corbii încă mai zburau, tineri, îndrăgostiți prin al 9-lea cer. Serafimi cu mături, ca niște vrăjitoare dintr-o dată-n lumină, îi alungau. În locurile unde corbii se ascundeau creștea umbra mai deasă, iarba mai înaltă. E seară, e frig, e ochiul încă lipit de un vis. Atunci am văzut cum soarele se apleacă-n orizont. Pleacă lebede într-un alb depresiv. Oasele lor mai așteaptă, rămân puțin în urmă. Vin eu, le iau, le rup, le sparg. O pulbere fină se face în vânt un foc, ca un fum ce-i ca un abur, ce-i ca o lumină. Noapte bună. Nu mai e nici frig, nici vis, nici corbii nu adapă umbra. Lebedele lumina nu mai recunosc. Închid ochii. E de-ajuns. E paradisul meu.
”Toate semnele le-ai amestecat și le-ai aruncat în labirint.” Mi-a spus asta ieri, încercând să-mi explice că pe strada ei au înflorit castanii a doua oară. O ascultam atent, dintre litere creșteau case în care locuiau norii. În tăcerile ei scurte descopeream fântâni. Într-un timp se uita în podea, o auzeam cum visează sau cum fuge sau cum suie într-o pădure care din care acel parchet s-a decupat.