14/11/2014

110

Un gând către cei care s-au dus pe calea-fără-întoarcere face cât o privire către zenit la miezul zilei. Cuvintele cu care ”gândesc” sunt albii subterane prin care curg ape de imagini. Aceste ape spală, curățesc sau îneacă, primejduiesc. Singura mare virtute cu care sunt dator este cea a discernământului dar este atât de anevoie să deslușesc prin ceața rosturilor... Gândul pe care îl trimit către cei plecați e foarte asemănător unei rugăciuni. De fapt, este o rugăciune întreagă. Iar privirea către soarele care unește tot zenitul nu este nimic altceva decât traducerea unei rugăciuni. O privire fugară, care aleargă repede de la pământul pe care merg spre Cerul prin care aș vrea să mă strecor, este cea mai scurtă rugăciune. Mai scurtă chiar decât rugăciunea-într-un-gând mai devreme pomenită.
Soarele e bătrân, e atât de bătrân încât a uitat el însuși de când a început să se rotească în acest cosmos. De dinainte de timp și din afara lui, memoria Soarelui s-a tot scurs dincolo de propriul lui contur. Așa se face că Soarele are marginile peste tot în lume. Așa se face că ”lumea” se numește ”lume”, căci lumina lui s-a revărsat peste toate.
Basmele despre Soarele deznădăjduit că lumina lui scade sunt adevăruri în care se ascund dorințele noastre simple: lumină, bucurie, copilărie, vindecare, revenire. Despre lumină am spus câte ceva mai sus și, oricum, de fiecare dată sunt nevoit să vorbesc în metafore - e mai simplu așa. Bucuria nu se poate măsura în cuvinte (nici ea), sunt dator să o aflu exersându-mi atenția (ceea ce echivalează o frumoasă asceză). Despre copilărie se spune că e adăpostul înțelepciunii. Și cred asta cu toată inima. 
Vindecarea și re-venirea acasă sunt sinonime întrucâtva.
Drumul pare să fie întins deși el e adesea ghemuit într-o spirală fără sfârșit. Sfârșitul nu e sfârșire ci de-săvârșire. Finalitatea e o fantasmă. Toate se schimbă și se prea-schimbă într-o continuitate încă puțin vizibilă.