25/11/2014

D. (b)

.............................................................................
Câteodată sufăr de expandarea memoriei în numele unei mai depline vindecări. Iau cutia de carton alb și mă uit pe fotografiile vechi făcute în alte lumi – fie că sînt neguroase ori paralele, palide și epuizate de sens sau tipărite cu majuscule șterse. Dar, ca de obicei, amănuntele nu par să conteze. Ornamentele icoanelor nu fac sfinții mai puțin severi. Zeci și zeci de cadre în care trupuri pe care le-am cunoscut stau înțepenite ca într-un muzeu fără ferestre, în vreme ce sufletele se îngrămădesc să iasă prin vârfurile degetelor când mângâi vântul. Una dintre imagini m-a dus înapoi, foarte înapoi (ceea ce câteodată e un ”înainte” foarte bine intenționat).
Nu știu, așadar, dacă îmi imaginez sau chiar așa a fost. Un întuneric amorf ca un pântece fierbinte, fără ca lumina să intre pe vreo ușă. Și înăuntru celule invizibile, multe și dezordonate, lovindu-se moale unele de altele, încercând să se acopere cu magma acestei obscurități. Nedorind nimic, de fapt. Apoi, probabil o dorință sau un impuls sau o silință fără cap și coadă, -un orice- necesar pentru ieșirea din starea de nestare. 
Peste ani, peste mulți ani, tata e un tablou fix, imobil, pe un perete afumat și jupuit, Strălucirea din ochi scobită cu cuțitul, ca oricine în orice fotografie – surd și mut. Mama pe balcon mâncând caise, înșirând sâmburii frumoși, cu grijă, pe balustrada albă. Sora mea, sora mea cu părul lung, atât de lung pe cât e drumul de oriunde până la marginea pământului. Ea singură îmi acoperă frigul și foamea cu împletiturile părului ei. Fratele meu e într-un loc unde nicăieri se întâlnește cu aproape.
Și în această imagine de familie e ceva ce lipsește sau e ceva ce e prea mult. Căci nu-mi văd locul ocupat.
....................................................................................