27/11/2014

D. (c)

................................................................................
Îl văd de aproape. E un băiețel tulbure cu suflet luminos. În fiecare miercuri urca la etajul doi pentru ora de desen, la cabinet. Profesorul Șușală îi așeza altfel la pupitre - erau în cerc și se uitau unii la alții în tăcere ca și cum asistau la cea mai solemnă ceremonie. Adus ușurel de spate, maistorul Șușală se ducea și alegea un vinil. ”Debussy!”. Atât spunea și împărțea fiecăruia câte o coală groasă de hârtie. Când ajungea în dreptul lui, îi șoptea ramolit și vetust: ”domnule elev, e ziua mea. fă-mi o bucurie”. În fiecare miercuri era ziua bătrânului și în fiecare miercuri puștiul se concentra să nu-l dezamăgească. I-ar fi părut rău să-l supere pe cel mai șubrezit și mai dăruit dintre profesori. Cabinetul de desen avea ferestre largi, fără perdele, fără umbre, fără nori. Era lumină ca pe câmpurile de lângă lac. Băiatul învăța miercurea o limbă străină care nu se vorbea ci se presimțea: roșul era mai lent cu un dram de albastru în el, verdele ieșea miraculos din galben și cer senin, violetul hipnotiza, oranjul lua foc. În rest - nimic. Geografia îndemna la somn, istoria la plictis, literatura la exasperare, matematica era un alt nume pentru dezastru. Dar miercurea, miercurea școala de pe strada Apusului devenea prea mică. Acel ultim etaj se chircea nevolnic iar cabinetul de desen și vechiul profesor se pierdeau pe fundul prăpastiei ca niște fire de praf. Era o singură foaie albă și gândurile băiatului se spărgeau în cel puțin o mie de imagini diferite. ”Ce să fac mai întâi? Copacii sau aleile sau oamenii sau câinii sau.. ..” ”Ușor, ușor.”, îl strunea Șușală, ”când faci un peisaj trebuie să le vezi pe toate împreună, nu separate. Așa cum sînt, toate sînt aduse laolaltă. E ceva ce le ține. Ce le ține? Du-te în parc să vezi ce le ține împreună, Uită-te atent la lucruri și apoi o să știi cum să faci asta mai bine decât oricine. Așa o să afli tot.” Băiatul se mira cu descumpănire, parcă nu-i venea să creadă că ar fi chiar așa, dar Șușală vorbea serios, era foarte grav, îl accentuase pe acel ”tot” în cel mai convingător mod și, deci, nu putea spune decât adevărul.
Muzica ieșea discret din pick-up, era cald și uniforma parcă se lărgise. Pe hârtie n-a mai tras nici măcar o linie. De o jumătate de oră învârtea vârful pensulei în palmă, punând într-o spirală toate culorile din caseta albă. Cu totul sustras, izolat înăuntrul fabulos al acestei descoperiri, magnetizat, incapabil să se mai gândească la ceva - era primul și cel mai firav extaz pe care-l trăia. Peste puțină vreme s-a auzit clopoțelul. Ora de biologie nu mai avea niciun rost, trebuia să afle un răspuns. Și repede.
Îl văd de aproape. E un băiețel serios cu suflet limpede. În palma stângă i s-a uscat acuarela pe care acum o cojea cu mare grijă. Din când în când ridica ochii și-l căuta pe Negroiu. ”Negroiule, haidem, la 5 fugim de acasă. Ne întoarcem la 8. N-o să știe ai tăi, mergem în Cișmigiu.” Și Negroiu vroia, nu-l refuza niciodată, nu știa cum.
.................................................................................