25/11/2014

D. (a)

...............................................................................
Apoi ți-ai spus: ”hai, băiete, mergem la Filosofie. dacă va fi să mori de foame, măcar să faci asta împăcat.” Te-ai ridicat de pe bordura prăfuită, ai pus țigara deasupra urechii și ai pornit spre Grozăvești. Drumul până acolo a durat 5 ani, doar veneai de la marginile pământului. Nici nu părea foarte la îndemână parcurgerea asta dar n-ai vrut să dai înapoi nimic din puținul pe care-l aveai agonisit. Timpurile erau încordate, stelele abia dacă străluceau noaptea, soarele în spatele norilor, norii toți în spatele tău. Cu ce scop, totuși? La ce bun? Dar cine știe sigur vreodată care poate fi rostul unui gând scos din cenușa focului? Copt, ars, aproape sfărâmat. Cine crede cu adevărat că mai poate alege ceva din el? Nu există, deci, niciun scop. Până la urmă ai făcut-o pentru că te nemulțumeau cuvintele. Poate că era nevoie de un asemenea efort ca să înțelegi ceva simplu: filosofia e o formă bizară de poezie iar poezia asta nu e făcută din cuvinte, e exact invers: cuvintele ei sînt făcute din poezie. Ei te învățau să mergi din A în B ca să obții un C, dar tu te încăpățânai să umbli circular prin toate ideile posibile fără să aștepți vreo răsplată. Nu au fost mirarea dintâi și nici frica de pe urmă cele care te-au îndrumat. Direcțiile nu-ți erau limpezi și n-ar fi fost treaba lor să fie. O căutare, de exemplu, nu se clasifică, nu se ordonează, nu se supune și nu se lasă prinsă. 
La început te-a uimit certitudinea cu care se vorbea despre ambiguități, apoi te-au iritat aplombul și suficiența cu care manevrau chei nepotrivite în uși care n-ar fi trebuit deschise. Dar, din fericire, ți-ai zis că oricum trăim într-o epocă în care docta ignoranță e ori doctă ori ignorantă. Și că: una din două - nu poți ieși din ceva în care oricum n-ai intrat sau nu poți intra în ceva ce n-are ieșire. 
La mijlocul perioadei, într-o zi de primăvară, pe malul rece al Dâmboviței nămoloase ai hotărât că vei fi un haiduc în toate cele, cu licența în rătăcirile sublime ale grecilor decadenți și masterat în opacitate bizantină. Mai știi oare câte trenuri au trecut prin gară până să-l iei pe ăsta? Îți închipui că multe, multe dar ele au fost încă și mai multe. 
La sfârșit a fost o ceață luminoasă care te-a bucurat. Nu ți-a luat mult să te acomodezi și asta nu te-a surprins. Era ceva cunoscut, indicibil de familiar, ceva ce mai trăiseși demult, poate în copilărie. Era ca în Iliada: așa cum (pre)simțim noi lumea morților, așa și ei, cei plecați dincolo, adulmecă lumea noastră. Tu și filosofia ați sfârșit prin a vă da mâinile. Nu ca într-un rămas bun, ci ca semn al încrederii reciproce dar oarbe. 
Măcar un singur lucru palpabil să-ți rămână, așa gândeai, la care să te poți întoarce fără teamă. Ce ironie să spui asta despre filosofie. Cea mai abstractă dintre muze, cu cea mai caldă inimă.
..............................................................................