03/12/2014

116

În prima zi era doar tăcerea care adâncea marginile, o linişte pe care o păstram, de la care nu aşteptam nimic. Un ibric de alamă rezista flăcărilor, şuiera lent şi arunca în aer particule de căldură. Cafeaua îşi înteţea aroma. De la fereastra apropiată vedeam o jumătate de stradă, câteva acoperişuri somnoroase şi cerul - ireal de albastru. Seara se umplea de nelinişti, refugiată în ganguri îngheţate. Câţiva nori încercau din răsputeri să cânte din instrumente amorţite.
A doua zi a început să ningă. Nu era între noi decât amestecul planant al aceleiaşi tăceri. Nu spuneai nimic, iar vorbele mele nu se lăsau scoase dintre gânduri. Fumam uitându-mă în golul unei pagini, povestea se lungea dincolo de fereastră unde zăpada părea să cadă chiar din Lună. Era neînchipuit de frumos dar începea să bată un vânt rece, îmi părea că pot auzi aerul crispându-se undeva deasupra pământului. Bănuiam că timpul nu are cum să mai existe acum. Printre crengile pustiite, o lumină ciudată legăna toată această încremenire. Noaptea a venit neadusă de vreun amurg.
A treia zi se condensase parcă. O singură privire printre perdele m-a convins că trăiam de oarecare timp aceeaşi seară, înconjurat de aceeaşi silenţioasă prezenţă, citind mereu aceeaşi pagină goală despre aceeaşi poveste care fugea dincolo de aceleaşi contururi. Am rămas fără tutun, cafeaua s-a terminat. Nu-mi era somn. Nu eram treaz.
Nemişcat, în fotoliu, vroiam să te aud. Te-am întrebat banal: ”eşti aici?”. Ai venit şi m-ai mângâiat pe faţă. A fost răspunsul tău la orice întrebare. 
Dar se făcuse dintr-o dată foarte frig.
A patra zi vecinii au bătut la uşă. N-a avut cine să le deschidă, eram prea ocupat să privesc prin fereastră cum ninge. 
Au intrat forţând ivărul. Ca prin ceaţă l-am auzit pe unul spunând: ”e dus de cel puţin trei zile...”
Am zâmbit. Afară era senin. Pe stradă - nimeni, m-am plimbat de-a lungul digului până când am ajuns la vechiul cimitir. 
Acolo m-am oprit.