15/12/2014

120

Nu mai știu exact când și în ce zonă a țării mă plimbam pe un drum ca oricare altul. Să fi fost primăvară sau toamna devreme - nici asta nu-mi aduc bine aminte. Ce știu precis e că mă aflam acolo. Și că trebuia să mă întâlnesc cu cineva care (se pare) îmi dăduse întâlnire chiar la marginea pădurii de mesteceni. N-a apărut, mă așteptam la asta. ”Nu-i nicio pierdere, mă gândeam”. 
Zeul cu care trebuia să mă văd și pe care îl tot ocolisem timp de-o viață era chiar printre mesteceni. N-am avut privirea la mine. Parcă niciodată nu o am. ”Ce pierdere, gândeam”. Era chiar timpul în care băgam lucruri ca-ntr-un sac, era locul în care mă aflam sau în care nu eram. Era drumul însuși, era mestecănișul, liniștea, furtuna, soarele, toamna, primăvara, tot. Dar nimic din acestea căci peste ele era.
.
Urcarea pe munte se face atât de lin încât nu-mi dau seama cum s-a strâns deja câmpia în pliuri stâncoase și abrupte. Aerul se răcește spre înălțimi. Zeul e înfășurat într-o mantie de frig binevoitor. După câteva zile, viața încetinește și ritmurile se absorb într-o pâlnie celestă. Aud păsările cerului - stelele și gust pentru prima dată (mereu pentru prima dată) din nori. În oraș, foamea e confuză dar aici hrana vine la tine - o poți mângâia, e vie. Pentru că e viață.
Am vrut să scriu câte ceva acolo, sus. N-am putut, nici nu mă interesează prea tare de ce - poate fiindcă petele de cerneală ar fi murdărit în zadar hârtia. Câteva lucruri sigure: Zeul desface drumuri până la el pe măsura fiecăruia, frumusețea se vede mai ales când închizi ochii, reculegerea e rugăciune fără cuvinte când nostalgia unui ”acasă” e dorul ca un fluviu după Okeanos-ul luminii.