21/12/2014

122

O călătorie misterioasă prin care am plecat și iată-mă acum, neștiind încotro am vrut să-mi întind vertebrele, spre care Cer, spre ce Pământ picioarele mi-am afundat. Numele meu e o dună de nisip mutată din loc în loc în acest deșert al necuvintelor. Dacă aș vrea să mă recunosc în ceva, în cele din urmă – m-aș recunoaște în urma pe care o lasă soarele într-un ochi de baltă, într-o orbire momentană sau în evanescența solidă a unei comete. Nu din egoism ci din pură și simplă neștiință orbitez împrejurul fragranțelor esențiale fără a plonja vreodată în ele.
Vântul de-apus răsucește osia pământului, norii stau și așteaptă ploaia ce-și pierde echilibrul printre margini de cer. Înăuntrul e gol, e frig, e ceață. De nicăieri, o singură mișcare face apăsarea mai grea. De câte ori te-ai gândit că abisul are o viață a lui, că nu e numai o fantomă imensă, o vale abruptă ce-ar putea vesti apariția unui munte extatic? Eu niciodată.
Când te ferești de oglinzi, când te zbați într-o cameră goală, când vrei să dormi și ți-e frică să-nchizi ochii pentru că nu mai ai chip, pentru că plecarea e mai grea decât plumbul, pentru că nu mai ai ce visa. Atunci încerci să te îndrepți, îți măsori privirile, te pui în locul nimănui. Și e o senzație goală: cerul nu se va mai apropia, viziunile te îndepărtează, nu te adaugă la mai mult ci te scad din puțin în mai puțin. Mereu.
Mutarea dintr-un loc în altul seamănă cu fuga pe loc. Oriunde ai fi, ești la fel de departe sau aproape de Zeu. Punctul în care te înghesuie soarta pare a fi coincidența perpetuă a luminii și întunericului. Detașarea - notă către mine însumi - să fii asemeni unui fir de iarbă.