24/12/2014

123

Sămânța risipirii și a călătoriei abundente a sădit-o în mine nu-știu-cine-le acesta pe care îl recunosc în lucrările sale peste tot. Începând chiar de la sâmbure, de la cauză, de la centru, de la origine, de la izvor. Continuând prin tulpină, ramuri, fruct, rîuri, munți, păduri, margini de lume (cunoscută și văzută – imaginată și intuită). Sfârșind (doar pentru a începe iarăși) în adâncul pământului sau în cerul nesfârșit albastru sau în cântecul păsărilor sau în trosnetele lemnelor din foc sau în apeșul lin sau mânios al mărilor și oceanelor.
E ceva în elemente ca o forță într-un mușchi altfel inert. E stihial, maiestuos, sublim. Orice adjectiv aș folosi – îi este potrivit. Orice verb i-aș atribui – îi vine cum nu se poate mai bine. Orice substantiv aș încerca în el – îi vine pe măsură. Și totuși, rămâne un rest de inexprimabil de care mă minunez mereu.
Cineva mă privește în inimă, în minte, în trup cu niște ochi care nu sunt deschiși sau închiși. Mă ascultă atent. Ori, mai bine zis, ascultă stihiile din mine: pământul în care mă așez și pe care-l numesc corp (cu toate umbrele și subteranele sale), focul care îmi arde în oase și în vene pe care-l numesc viață, apele care-mi curg printre gânduri și pe care mintea se duce înspre oceanul realității, aerul molatec sau tare, cald sau rece, static sau mișcător al conștiinței. N-am să aflu niciodată cine e. E al tuturor. Puterea sa îmbrățișează tot și distruge tot. În el, viața și moartea-s tot una. Îl vezi în toate căci se mișcă-n toate. E ceva în mine care călătorește mult. Se deplasează mult, e mereu pe drum. Din afara și dinaintea timpului – înăuntrul și dincolo de toate locurile posibile. Un mister girovag, un adept al circularității. Văd în mine cum orice linie dreaptă e parte a unui cerc, a unei curburi fascinante și fără nume. Iarăși fără nume.
Nu are un nume care să poată fi rostit în vreo limbă omenească pentru că nu se lasă cuprins de nicio definiție. Sau are toate numele pe care cineva le poate rosti cu privirea la el. Ori e complet anonim pentru că e total simplu. Și când zic că e simplu, știu că nu are nimic în el din plusul pe care mintea mea îl are pregătit pentru un necunoscut ca el (sin plus). Necunoscut? Dar cum aș putea să perseverez în ignoranța de a-l crede atât de îndepărtat fără să știu că-i, în același timp, atât de apropiat. Până acum seamănă cu o nebunie molcomă. L-am simțit mereu aproape de mine (poate fi asta mărturisirea mea completă?). Nu știu ce să răspund despre el dacă sunt întrebat. 
E apropiat mai degrabă celor naivi, celor cu inimă de copil. Eu așa l-am văzut prima dată –  eram copil. Și sufletul care l-a văzut atunci îl vede și acum dar tot cu ochi de copil, îndepărtat de micimea consistenței. Se risipește în toată natura, de deasupra și înăuntrul ei. Am observat o mișcare constantă: prefirare și adunare. Se împrăștie fără să se piardă numai ca să se adune fără să se aglomereze. Irosirea nu e pierdere, iremediabilul nu există în această simfonie a contragerii și iarăși expansiunii. E ca și cum ar fi un aventurier care pleacă de acasă doar pentru a reveni în același loc mai plin.