02/12/2014

D. (d)

Eram înfășurați în aerul subțire de martie, apele zvelte săreau de pe acoperișuri ca păsările amețite. Citeam din cartea aceea despre îngerul vagabond. Lăsai capul pe spate, părul blond se făcea de lumină. Nu știam de timp, nu știam de loc, străzile curgeau cu dezghețul. Era ultimul an al mileniului, ne pregăteam să facem ultimii pași pe ultimele străzi din oraș. Nu presimțeam întunericul. Sau era o senzație vagă a cotloanelor, a gangurilor din care ieșeau mirosuri fetide. Primăvara ies la iveală aburii subterani, dar cine dintre noi și-ar fi dat măcar un gând să știe de ce? Ne trăgea după el un ”unde” nedefinit în unde blânde. Oriunde ne duceam, ne știam acasă. Eram pe lume doar noi și soarele palid. După trei zile, un cocoș a cântat la etajul doi, lătratul disperat al câinelui de la trei și la noi, la patru, a ajuns raza cea mai lungă a eclipsei. Am putut să număr secundele aproape imediat. Focul pâlpâia albastru, cafeaua din ibricul roșu, sfere mici care se mișcau dezordonat. Plec! ne-am zis unul altuia ”te aștept”. Ușa s-a încuiat parcă de la sine, vântul a umflat un moment perdeaua. Am închis fereastra și totul s-a închis. Peste două zile, un glas din telefon vorbea o limbă străină, înghesuia fără respirație cuvinte pe care le știam demult, de când locuiam în prăpastie. Cuvinte care existau pe măsură ce le ascultam. Și n-am mai vrut brusc. Am închis telefonul și totul s-a închis. Cineva ne-a adus, după o zi, unul lângă altul. Eram doar noi acolo și soarele palid. Obrazul ni se învinețea, priveam cu ochii închiși spre un ”niciunde” familiar, unde prin negru ne grăbeam într-un ”întruna” aspru. 
Am traversat mâhnirea în 40 de zile ca sfinții din pustie. Cu fiecare răsărit mai apărea câte un ”eu” deșirat, câte o umbră fără călăuză. Când am ajuns în fața grâului fiert și a paharelor cu vin, eram o legiune abandonată la marginile imperiului. Setea și foamea și frigul și arșița erau singurii noștri prieteni. Am mâncat cu poftă din trupul tău de semințe și cu o cascadă de sânge ne-am potolit gâtlejurile inflamate de urlet. Pentru slava uitării am intrat în baia fierbinte a desfrâului. Nu ne ajungeau cărările lumii. Ni se pierdea urma. Apoi nimic. Mereu nimic. Nimic. Simțurile ni s-au întins și s-au rupt. În mintea fiecăruia dintre noi era vârtejul acela cenușiu, un ochi căscat din pământ, fără pleoape și plin cu moloz, cu cârpe murdare, sordid, înțepenit și sticlos. Am spart busolele, am aruncat ceasurile, am rupt legăturile, am stricat zăgazurile. Apele curgeau peste aprilie și copacii erau plini cu bulgări de mâl uscat. Sute de mâini aruncau cu sute de bolovani înspre soare. Până când lumina s-a făcut de piatră.