24/12/2014

D. (f)

Într-o casă nouă te vei simți la fel ca în oricare altă casă veche. Totuși, o singură casă veche va ști să vorbească pe limba copilăriei tale. Animalele din ea sunt calde, prin colțuri umbroase, în dimineți de toamnă târzie. Caiete pătate cu cerneală, creioane cu vârfuri tocite, un stilou negru cu banderolă subțire și argintie. Multe cărți într-o bibliotecă înaltă: ochi curioși de copil singuratic.
Iarnă - când vrei să calci pe covorul neverosimil de dude strivite pe care îl promite vara ce nu mai sosește. Totul curge în imaginație și stă într-un singur loc în lumea ”reală”. Parcă nu mai e nimic trist acum, la mii de secole distanță. Dar știu că nu-i vina timpului (timpul nu șterge nimic). De fapt e un alt spațiu, mai mare, care se dilată sublim peste zile, nopți, alte anotimpuri, alți ani nesfârșiți - încăperile monastice ale nostalgiei. Înăuntrul meu e un Zeu care le vede pe toate în toți.
Dacă privim mai înăuntrul lucrurilor, vedem ușor și clar că nu pământul ne aparține ci noi aparținem lui. Dar cum are pământul pe care îl locuim un fel al lui de a se mișca sau de a sta, de a lucra sau de a se odihni? De bunăseamă, pământul nu e inert, nu-i doar o aritmetică de elemente chimice. Iar în aceste locuri firea pământului se simte altfel decât în altele. Spiritul locului e un ”acolo” de aici în care glasurile celor plecați străbat gândurile celor ce sunt, e un ”acolo” apropiat, sălaș de suflete vechi cu ferestre în stele.
Un ”acolo” unde nu există decât viață – continuum al vieții – unde moartea nu are veșnicie căci toate revin mereu pe aceeași cărare. Unde pământul e cald și casă bună, cerul boltit, înalt și vindecător. Unde pădurile sunt vii și apele poartă visele. Acest ”acolo” e mereu aici, aproape de noi ca o inimă. Un ”anume” nevăzut, doar intuit, care umple cu suflet sinea ce-l privește. Poate că-i încă mai mult de atât. Poate e cerul mai limpede pentru că-i odihna mai bună. Sau Soarele mai tânăr pentru că-i lumina mai apropiată. Ori e noaptea mai adâncă pentru că aici sunt poveștile noastre și nu în altă parte. Dintr-o dată e tâlcul lin și rostul rostit într-o limbă pe care o știm demult. Și nu românește vorbim cu munții și cu cerul albastru ci un grai ascuns ale cărui cuvinte nu-s pe buze.
E o umbră deasă în pădure, o vale înflorită, un somn la rădăcini, singurătate pe-o potecă la marginea câmpului când gândul de miere curge prin salcâmi primăvara și sufletul e văzduh purpuriu de amurg împărătesc. Sunt multe care ne alcătuiesc, toate se vor desface.
Poate că ce-i aparte pe aici este că dezlegările sunt senine. Sau faptul că aici născându-ne, tot aici ne zidim credințele și înțelesurile și menirea.
Dimineață nehotărîtâ de aprilie, amiază de august, solemnă, înserare de septembrie târziu, scăzînd luminile, noapte de iarnă cu vifor, decembrie întunecat în toate cărările: momente și vremuri de încercare – peste toate, peste orice - cununa unei bune rânduieli.