02/01/2015

126

Luna sub ape și alte câteva cețuri anonime care ar vrea să vorbească despre un moment anume. Dar nu reușesc decât să se arate pe ele însele, așa cum sînt, chiar dacă instrumentele prin care fac asta sînt acordate unei alte ordini cosmice. Totuși, cine poate ridica cuvintele dintre tăceri? E nevoie de o credință similară firului de nisip luat de vânt care speră, și prin asta i se umple ființa, că se va putea cândva reîntoarce în duna din care a fost luat. Sau e nevoie de viziunea pe care o picătură de ploaie o are asupra pământului: temelie la care va reveni cândva acoperișul – nu dărâmare, ci reîntregire a celor care încă stau deasupra cu cele ce au rămas încă dedesubt. La capătul gândurilor e un țărm care, nemișcat, nu are de ce să se adune în sine ci doar cheamă liniștit toate undele către el. Un mal stâncos, o primă graniță doar, dincolo de care, prin multe văi și peste multe dealuri, inima insulei strălucește în soare. Eram fascinat mai întâi de magnetismul acestor stânci de mal, apoi am pătruns înăuntru – era asemeni unui labirint, ceva ca o pădure (dar nebănuit de frumos întreg drumul). Deseori mintea e o ușă bătrână prin care intră un Zeu anume, primitor el însuși, el însuși casă. Stăm amândoi față în față, vorbind și tăcând toată noaptea în fața vetrei. Apoi adormim unul în Gândul celuilalt. Nopțile: le privesc scrutător, entuziast dar calm, fără vreun motiv anume, sînt doar prins în prezența lor și mă liniștesc imediat. Nu mai știu exact când s-a întâmplat să înțeleg de ce fac asta. Cerul nopții e un soi de pergament uriaș acoperit cu povești, cu multe povești. Fiecare constelație, fiecare stea, cometă, planetă, nor, umbră, fiecare dintre acestea ține o poveste.
Nu știu cine mi le citește, șoptindu-le ușurel în urechile inimii. Sînt foarte atent, nu vreau să pierd nimic. E cea mai bună hrană, așa cresc. Și cresc până la aceste legende celeste pe care le văd acum de aproape. Și mă pierd, mă las, mă ascund în ele. Viața și Moartea se împletesc și se confundă: sînt același lucru. Lumina și Întunericul nu au nevoie de Soare sau Lună: vin din altă parte. Cerul și Pământul nu pot fi unul fără celălalt: sînt hotarele aceluiași ținut suspendat. Tăcerea și Cuvântul sînt dospite din același aluat: fiecare dintre ele arată spre același lucru. Maturizarea nu e creșterea copilului ci păstrarea lui în inocența ce i-a fost destinată ca sălaș. E copilul din fiecare cel ce știe să se facă preot al unei învățături complete.