08/01/2015

128

Eeei, da, bine..

A venit timpul să-l prezint și pe Vincențiu Moloz - un boem, un crai scăpătat, un poet blestemat.
S-a născut în orașul Videle dar a emigrat de foarte tânăr la Târgoviște, unde și-a găsit menirea: pe Chirița Vasilovici - bolșevică de familie bună, cu stare materială & reputație neîndoielnice. Au avut cinci copii, toți frumoși, toți deștepți. Însă imposibil de strunit din pricina grobianismului și obrăzniciei, gregarității, primitivismului. S-au stins, unul după altul, prin școli de corecție sau pușcării. Madame Chirița a murit din proprie voință, îngurgitând o cantitate considerabilă de staniol topit.
Rămas stingher, Vincențiu Moloz s-a scufundat. Din alcool și poezie nu l-a mai scos nimeni. Doar moartea cu ghearele ei hapsâne. Se zice că i s-ar fi spart ficatul în urma unei orgii monstruoase, unde ar fi consumat apă de colonie trasă prin miez de pâine.
În sfârșit.. Nu-i treaba mea să judec alegerile oamenilor, mai ales ale poeților. Iată mai jos trei mostre din creația nebănuită a acestui simbolist neojunimist, picaresc și clovnăresc simili-poet.



înghit un sec

e iarăși toamnă deasupra

realistă. frunzele cad pe niște
gânduri grele, pe sub dale
de cremene
se aud pașii
erudiților acestui pământ,
mergând cu capetele goale
printre cei morți. râd, eu râd.
căci astfel vor răci.
mai bine ei
decât vinul meu fiert.
afară e-o toamnă insipidă.
înăuntru e doar întuneric.



puerilă de toamnă

a trecut toamna,

departe, pe-un câmp. era
noapte, n-a văzut amarul
unui om singuratic. doar
cățelul pământului lătra
pe-nfundate
”hău!” ”hău!”
apoi a venit o ploaie
ce-a spălat tot urâtul. dar
eu dormeam, căci vroiam să visez
poezie. doar
cățelul pământului lătra
din stomac
”hău!” ”hău!”
apoi foamea m-a doborât
în noroiul meschin al nevoii.
fără nimic, lângă toți,
scriu acest poem
de foame.


catren în gară

oricât aș vrea, aripi nu am

să înalț acest trup într-un cer
în care, fără să-mi ceară un ban,
un înger să-mi dea de băut. și disper.