11/01/2015

129

Un câmp liniştit, dormind, adunat în păturile brumei la piciorul rece al unui felinar orfan. Când dormi nu cauţi nimic, te bucuri de o pauză regenerativă din toată hăituiala de a fi om. Îmi place să cred că, definiţi prin metafore geomorfe, sîntem câmpii - nu munţi, nu iazuri, nu râpe. Genul proxim al intenţiilor noastre e nefericirea îmbrăcată caraghios în veselia de a ”trăi bine”. Diferenţa specifică e ascunsă în decenţa unei lucidităţi permanent tăcute.
Toată seva acestui somn al câmpului se ridică prin stâlpul de materie dură al lipsei de conştienţă. Ascensiunea e scurtă, puterea ni se transformă în hrană pentru filamentul ce se va aprinde acum cu evanescenţa proprie viselor. În această fulgurantă şi, aparent, unică senzaţie, pământul din noi are vreme să pipăie eteric substanţa gravitaţiei inverse a luminii. Din drumurile zilei, monotone, insipide, ne destrămăm în liniştea somnului.
Ce rămâne din noi după ce toate învelişurile noastre se mistuie? Ce stăruie încă după toată arderea de tot care ne în-chipuie? Întunericul. Cel mai static, unitar şi silenţios întuneric ce se poate imagina. Acel întuneric amorf, care te poate ocroti la fel de indiferent cum te poate anihila. Care te poate mângâia, salva, recupera la fel de impasibil cum te poate suprima, aneantiza, desăvârşi. Stăpânul a toată melancolia.