22/02/2015

231

M. către M.:
”Când zâmbește, buzele ei se arcuiesc între gropițele duble din colțurile gurii și e ca și cum și-ar pune surâsul între paranteze, rezervându-l numai acelor momente când eu îi spun nimicuri și ea îmi ascultă totul cum palpită. Ai văzut? mă întreb. Am văzut! întăresc. Închid ochii puțin și respir adânc aerul din jurul ei.”
********
”Gândește mai puțin, simte mai mult.”
Aproape de dimineață, singur pe o stradă inundată de frigul îmbătrânit de peste toată iarna. Momentele risipite care converg spre o sursă aparentă de lumină și care se descompun violent, împărțindu-se în sute și mii de stele, adunate iarăși într-un vârtej atât de crispat format încât ochii se crapă sensibil și vederea își rupe granițele. Nu mai recunosc lumina, nu mai știu unde și cum e întunericul. Noapte. Transfigurări care durează mai puțin de o secundă.
”Cu cât vezi mai departe, cu atât zâmbești mai mult.”
Ca să mă simt acasă trebuie să imaginez un cuvânt pe care să încep a-l rosti fără să ajung vreodată la capătul lui. Un singur cuvânt, lung, enorm, greu, care să înlocuiască toate încruntările și apăsările și pe care să-l convertesc din blestem în rugăciune pe măsură ce trec anii. Așa îmi închipuiam, că e nevoie de un asemenea cuvânt infinit. Dar confundam cantitatea cu calitatea. Acest cuvânt e foarte scurt. E cel mai scurt. E un ”da” spus nu din inimă, ci din adevăr.
”Judecă mai puțin, acceptă mai mult.”
Faptele sunt goale, înșiruite în acest recipient transparent care este timpul. În felul ăsta, am nevoie de interpretări ca să pot înțelege coordonatele și, deci, orientarea. Dar dacă lumea e interpretare, sunt cel mai prost traducător căci nu-mi vine prea des să dau înțeles frazelor ei.