11/02/2015

D. (g)

Ascult cu atenție zgomotul lumii ca să disting în spatele aleatoriului sunetul mai larg și mai discret al cosmosului. În sunetul subtil și luminescent al acestuia aud un alt val, încă și mai vast: e memoria mea scufundată pentru katharsis în memoria tuturor gesturilor făcute și gândurilor gândite vreodată de oricine. Să-mi fie crezută de acum lipsa de emfază, nu despre exagerare e vorba. Am căutat o reconstrucție și am găsit-o. Nimic mistic în asta, nimic poetic. E totul firesc. Nu amintirile îmi dau identitate și ăsta e primul semn de bucurie, de situare într-un neloc absolut familiar. Al doilea motiv este lipsa viitorului - știu că pot să fac orice, de asta nu fac nimic special. Doar pentru că dovada de netăgăduită putere e știința de a fi acum aici, în ceea ce îmi este dăruit. Și această înțelepciune e ceea ce-mi doresc cu adevărat. Însă adaug că înțelegerea asta e nimic fără celălalt. Și celălalt se hrănește și crește cu iubirea pe care eu o dau, scăzând. Iubire? Da, din fericire nu-i un termen/terminus. E un dinamism continuu, o mișcare ce nu se reduce, ce nu revine asupră-i, ce se desprinde mereu de margini ca și cum s-ar speria de limite (fie ele și angelice).
Pentru ca fiecare să-și găsească un loc al său. Aproape de sine și departe de lume.
Ar trebui să-și descifreze nostalgiile, să-și scadă presiunile și împresurarea. Ar trebui să-și grădinărească tristețile, să le încredințeze cuiva care să știe cum să le iubească. Dar cum, vei întreba, ar putea cineva să iubească tristețile? Ele cântăresc mai greu decât bucuriile, gravitația lor e sumbră. Dar acela care știe prin recunoaștere să tragă binele din rău fără efort se va arăta demn de păstrare. Iubirea tristeților cuiva este a le transfigura până la memoria aceea din spatele cosmosului. Dă-mi mie poverile tale și eu le voi duce unde nimeni nu le va găsi nicicând. 
Pentru că fiecare suflet fără rădăcini ar trebui să primească devoțiunea unuia dintre cei care au fost printre stele și prin taverne subterane în aceeași viață. Credința unuia ca aceștia va ști să vorbească temeliilor și acoperișurilor. Totuși, nu cuvintele trebuie luate în seamă. De multe ori mă simt părăsit în mijlocul propozițiilor. Cuvintele doar înconjoară tăcerile și le indică locul. Nu e aparența lor cea care e importantă, ci mesajul. Iar mesajul acestor cuvinte e dincolo de ele (sau dincoace) - e tăcerea. De pildă, a unui asemenea gest: întregul chip în căușul palmei: întregul cer într-o picătură de ploaie. Care dintre oameni începe lucruri ca să le termine? Nimeni dintre cei pe care-i cunosc. Am început să-ți scriu și nu voi termina niciodată, știu sigur. Nu pentru că am atât de multe să-ți zic. Ci tocmai pentru că nu am decât un singur lucru să-ți spun. În nenumărate feluri. Inclusiv tăcând.